O noapte de (ne)uitat

Ajung la 6 dimineaţa acasă. O mână bandajată, un picior sucit şi un stomac care nu era în apele sale (ale acidului gastric). Cam aşa începe dimineaţa de 19 mai. Dar ce s-a întâmplat înainte, nu e încă istorie.
Ce-şi face omul cu mâna lui, se numeşte contuzie. Derulând filmul în spate, lucrurile au stat în felul următor:
1. Expoziţiune

Ce seară minunată! Pregătirile pentru banchetul de absolvire au început la ore matinale. Dacă nu v-am zis până acum, noţiunea de dimineaţă desemnează, în cazul meu, intervalul orar 10:00 – 12:00. Toate bune şi frumoase, programare la cosmetică, vizitat best friend for make-up, iar cu o întârziere de 39 de minute, eram la locul acţiunii.
A fost o petrecere cu adevărat memorabilă. Nu ştiu cum se face, dar şi unul dintre profesori mi-a urat la moment dat să am parte de o seară de neuitat. Oare premedita ceva? Să invocăm al 5-lea Amendament în cazul lui, chiar dacă nu suntem pe teritoriul SUA. Atmosfera creată a fost una superbă, de la ciocnirea paharelor de şampanie cu dascălii noştri, la invadarea ringului de dans în mişcări, numa’ de mine ştiute, totul părea să decurgă perfect. Am apreciat atât de mult interacţiunea cadre didactice-studenţi, încât la un moment dat le-am dedicat primilor melodia “Îţi mulţumesc”, cântată de Direcţia 5. Nişte lacrimi fugare, ca şi clipele pe care le trăiam şi m-am întors la nostalgie.
2. Desfăşurarea acţiunii

De bucurie, euforie sau prostie, domnişoara de mine s-a gândit că nu e rău să guste mai multe pahare de şampanie, în număr de 2 şi jumătate. Apoi, când lichidul bahic a trebuit substituit, mi-a zis că n-ar fi rău să degust puţin din vin. Câte un pic, pic, pic până n-am mai făcut nimic. Noroc cu colegii care stăteau lângă mine şi mă îndrumau să beau cafea. De fapt, îmi dădeau să beau cafea şi să mănânc, doar doar voi reveni în lumea pământenilor, că la cum mă simţeam, îmi lipsea doar o scară să mă urc până în Olimp. Cică e bun nectarul zeilor.
Cu ieşiri în curtea restaurantului, încercări febrile de a mă ţine pe picioare, mă loveşte un moment filozofic: prima beţie din studenţie. Ca un bun novice, am încercat să le explic oamenilor că eu nu sunt aşa în realitate. Ce să mai explic, când toţi şi-au dat seama?
3. Punctul culminant

“Eu de aicea nu mă duc, nu mă duc acasă, până când nu mă îmbăt şi cad sub masă.” N-am căzut sub masă, dar am alunecat pe gresie, m-am sprijit în mâna stângă şi aoleu! Nu mai ştiam de unde să mă culeg. Brusc, ameţeala se duse la plimbare, iar în urma ei a rămas o mare…durere. Ca norocul, n-am fost singură (şi aici nu mă refer la propriu), iar dragele mele colege m-au însoţit la spital. Du-te, frate, la 4 noaptea la Urgenţe. Explică-le oamenilor cum tu ai alunecat pe gresie, fără să pomeneşti nimic de…lichidul ce mişuna prin sânge. Nesfârşită a fost aşteptarea, la fel ca şi umflătura ce creştea şi creştea şi creştea asemenea unei pancove pusă la dospit. După îndelungi discuţii cu nenea ce pune gipsul (am să vorbesc într-un alt articol despre carenţele sistemului românesc de securitate), a urmat radiografia. Adică momentul în care mi se spunea că am sau nu fractură. Vai, şi câte rugăciuni am putut spune atunci.
Deznodământul

Nu e fractură! Noh, să vedeţi atunci ţopăieli în spital, eram gata să-l pup pe medicul din cabinet. Din păcate, este o contuzie destul de urâtă. Dar cu tratament, preconizez că îmi voi reveni în curând. Azi am descoperit că cel mai greu lucru pe care îl pot ridica e capacul de la coşul cu rufe. Pe lângă asta, mai am şi un picior stâng nu tocmai funcţional. De la prea multe învârteli pe ringul de dans, pare-se.
Morala: Nu beţi mai mult decât puteţi duce pe picioare!

Zboară puiule, zboară!

Ziua de 16 mai 2012 va rămâne în istoria (personală), drept sfârşitul carierei de student la ciclul licenţă. Spun asta, deoarece ieri m-am dichisit cu tocă şi robă, mi-am pus tocuri roşii şi pantaloni albaştri, ca să mă aseamăn culorilor Uniunii Europene şi am pornit spre cel mai important moment din această perioadă a vieţii.
Spun cel mai important, fiindcă e notabil să începi o activitate, dar e imperios s-o termini. Aşa cum se cuvine. Printre emoţii, gânduri haotice şi flori, mi-am găsit motivaţia de a prezida festivitatea alături de un bun coleg. Toate bune şi frumoase până în momentul acordării diplomei. Fiind ultima la catalog, ca întotdeauna, s-a păstrat ce era mai bun pentru final. Şi anume, momentul înmânării diplomei, de către unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-a cunoscut breasla cadrelor didactice şi anume îndrumătoarea mea de an. Poate într-un articol ulterior am să vorbesc despre profesorii care ne-au ghidat pe parcursul celor 3 ani de facultate, dar azi mă rezum doar la ceremonia de absolvire.
Despre oameni
Sunt atâţia oameni dragi mie care au fost prezenţi în sală ieri. Atâţia ochi pe care i-am urmărit pe furiş, ca să-i simt aproape şi atâtea inimioare ce băteau alături de a mea pentru un moment deosebit. Cred că cineva mi-a dat cel mai frumos dar din lume, la naştere sau mai bine zis cu 9 luni înainte. Câteodată, cuvintele sunt prea mici ca să-mi descriu mama, dar dacă ar fi să-i acord un loc în această lume, aş face-o întemeietorului propriului univers. Ştiu că toţi se gândesc cu drag la părinţi, ştiu că mulţi dintre ei le sunt recunoscători pentru ceea ce au făcut, dar îmi saltă inima de bucurie, când mă gândesc că a mea mamă a investit tot ce avea în educaţia mea. Au rămas alte lucruri mai prejos, ca eu să pot avea acces la diferite oportunităţi. Şi pe lângă acest, şi-a dedicat 22 de ani din viaţă ca eu să cresc mare frumos. Nu-i uşor să ţii loc de doi părinţi pentru un copil, dar nu e deloc uşor să fii mama unui copil atât de haotic, care-şi imaginează că lumea nu e decât un teren de joacă şi suferă la fiecare julitură a inimiii, căci vorbele unora dor mai mult decât orice. Chiar dacă n-ar trebui.
Îmi spunea o bună prietenă mai demult că n-are cum să nu mă iubească cineva, la cum sunt. Nu ştiu dacă e adevărat acest lucru, dar cu siguranţă prietenii ce mi-au fost aproape ieri, au demonstrat acest lucru. De la prietena din copilărie, la cea din liceu, la un amic foarte bun, la nişte colegi minunaţi dintr-un proiect şi chiar la cei care n-au fost alături de mine fizic, simţeam cum sufletele lor vibrează alături de al meu.
Ţin să mulţumesc tuturor celor care m-au sunat, mi-au trimis mesaje şi s-au gândit la mine. Ştiţi că un gând face mai mult decât orice? Mai ales când telepatia funcţionează şi se simte bunătatea din glasul celuilalt.
Prima zi de absolvent
Parcă trebuia să se întâmple un alt eveniment alături de cel prezentat anterior. Şi anume, la o zi după ce m-am angajat mi-am cam dat demisia. Am anunţat că nu mai merg, pentru simplul motiv că nu mă am deloc cu cifrele. Mintea mea e mult prea abramburită ca să fie atentă la aceste detalii matematice. Motiv pentru care m-am gândit că nu aş vrea să le provoc un prejudiciu financiar. Din păcate, cealaltă parte n-a văzut lucrurile aşa cum le vedeam eu şi n-au apreciat gestul de sinceritate. Îmi asum responsabilitatea, că deh, am diplomă de absolvent şi merg mai departe, cu apostrofările de rigoare. Oi fi fost neserioasă, dar măcar am fost una sinceră, ce a recunoscut că nu e capabilă să facă anumite lucruri. Nu sunt, dom’le!
Prin ploaie, cu proaspătul contract de muncă în ghiozdan, m-am întreptat spre casă, cu toca în mână. Recunosc că habar n-am ce voi face după ce termin facultatea. Trebuie să mă angajez, dar deja am descoperit două meserii care nu-mi plac. Poate mă întorc la catedră, în lumea copilaşilor care sunt de-o şchioapă cu mine. Sau poate nu.
De data asta, nu-mi mai fac niciun plan. Dragă timpule, ia tu decizii în locul meu, fiindcă ale mele cam sunt considerate a fi nu tocmai bune.