Oradea în amintiri, o poveste fără backspace

Cele mai bune poveşti se spun cu ajutorul a două intrumente: foaia şi pixul. Nu poţi scrie imediat ceea ce gândeşti fiindcă nu există un buton de ‘backspace’ care să şteargă urmele. În felul acesta, eşti nevoit să porneşti o promenadă. Dar afli şi frânturi de amintiri. Care nu-ţi mai dau pace şi te determină să spui o poveste în care personajele îşi pierd locul central în naraţiune pentru a ridica pe piedestal un oraş.

Prima amintire pe care o am datează de prin 1998, când în urma agonisirii a 25000 de lei, am fost nevoită să iau o decizie. Copilul de atunci era pus în faţa faptului de a alege între o carte şi…un hotdog. Nefiind o citadină, fetiţa se bucura de fiecare dată când mama o ducea în oraş şi îi cumpăra ceva bun. Trecuseră câteva luni de la ultima vizită, iar omuleţul de 8 ani se gândea ce nevoie să-şi acopere: foamea pentru micile pofte ale copilăriei sau insaţietatea pentru lectură.

Raţiunea a învins, iar ‘Cuore, inimă de copil‘ vedea pentru prima dată lumina zilei, în afara bibliotecii. Tramvaie care scoteau sunete stridente, copii duşi de către părinţii lor în părculeţul din faţa liceului Ghibu, autobuse ancestrale ce făceau legătura dintre Oradea şi Băile 1 Mai păreau să-mi salute cartea din mers. Născută la maternitatea de aici, n-am lăsat să treacă mult timp până la marea întâlnire. Clasa a V-a, un drum cu 8 staţii de tramvai şi liceul Pedagogic au devenit curând atribute ale vieţii de adolescent. Treptat, am descoperit locuri care vorbeau de la sine.

Aflasem că prima menţionare istorică data din 1113, că Meridianul 0 s-a oprit în cetatea noastră înainte de plaiurile britanice, că Rimanoczy Kalman a fost arhitectul care şi-a pus iscusinţa în folosul argitecturii urbane, că al nostru teatru a fost construit în 8 luni, iar oraşul s-a format în jurul cartierului Olosig. Mă întreb cum vor sărbători urmaşii noştri un mileniu de atestare istorică. Cert e că în anul 2113, vor avea destule fotografii la dispoziţie pentru a-şi cunoaşte trecutul. Dacă o clădire sau un locşor se vor apleca sub negura timpului, vor exista dovezi ale efemerităţii.

5 declaraţii de dragoste

E oarecum bizar să-mi declar iubirea prin mijloacele internetului, dar cum ne despart 2000 de kilometri, mă văd nevoită să-ţi spun de la distanţă ceea ce simt pentru tine. Ştiu că nu ne-am văzut des, că avem trecuturi diferite, dar cred eu – există o chimie la mijloc. Astfel, nu-mi pot explica de ce te plac atât de mult.
A fost dragoste la prima vedere. Te-am văzut prima dată în 2008 şi ţin să spun că a meritat fiecare bănuţ pe care l-am muncit pentru a-mi achiziţiona biletul de avion.

Ai un farmec irezistibil. Cred că de aceea nu sunt singura care te place;
Când te aud, eşti aidoma unei simfonii ce se naşte în momentul vorbirii.
Aspectul culinar n-are cum să nu-şi spună cuvântul. Mai ales ciocolata, pralinele şi toate dulcegăriile ce reprezintă mai mult decât sensul acceptat de majoritate.
Vrei să vorbim despre muzică? Ei bine, ţi-aş spune că în urechile mele se aude intermitent “Quand il me prends dans ses bras…”;

Îmi placi pentru atâtea motive. Înţelese sau neînţelese, eşti o parte din mine. Iar azi, când împlineşti 223 de ani de la marea revoluţie, trebuie să-ţi mărturisesc, iubite state francez, că nu există alt loc în care mi-ar plăcea să mă aflu, decât un mic castel din apropierea oraşului Angers.
Căci, în nicio altă limbă străină, romantismul şi misterul nu s-au contopit precum se întâmplă în sunetele tale.
La mulţi ani, Franţa!