Ce sentiment ai când citeşti o carte?

Azi (adică ieri, că deja a trecut de ora 24:00) a trebuit să răspund la nişte întrebări legate de cărţi, cu scopul de ajuta o amică să-şi pregătească un proiect pentru facultate. Recunosc că mi-au dat mult de gândit, drept pentru care încă reflectez asupra răspunsurilor pe care le-am dat. Când trebuie să vorbeşti despre cărţi şi să faci o antiteză vechi-nou, imposibil să rămâi impasibil.

Am fost întrebată de sentimentul pe care îl am când ţin o carte în mână. Îmi este destul de greu să mă pronunţ asupra amalgamului de trăiri, dar într-un singur cuvânt, aş spune că sunt fericită. Îmi place să adulmec cartea, să-i simt mirosul, să-mi plimb degetele pe filele ei, să o ţin în mâini, s-o închid şi apoi s-o deschid iar, să urmăresc cu privirea cuvintele şi apoi să picure o lacrimă pe cotor…

Puţine au fost cărţile de beletristică pe care le-am citit şi care nu mi-au provocat nicio emoţie. Îmi amintesc că prin clasa a VI-a, aveam eu de citit în vacanţa de vară vreo 20 de cărţi şi m-am tot dus la bibliotecă la fiecare două săptămâni pentru a-mi mai face provizii. Într-o zi, am fost atât de prinsă de ceea ce am citit, încât am uitat de tot. Nu mi-a fost foame, nu mi-a fost sete, nu mi-a fost somn, n-am ştiut ce trebăluieşte bunica prin casă. Eram doar eu, cartea şi canapeaua. Nu m-am oprit decât după ce am terminat primele 200 de pagini. Era prima carte pe care o terminam în ziua în care am început-o şi nu pot folosi îndeajunse cuvinte din vocabular pentru a dezvălui ce sentimente mă învăluiau.

Aş spune că a fost asemenea unei monede. Pe de o parte, eram încântată de realizare, de faptul că am citit pe nerăsuflate pentru a-i afla sfârşitul. Pe de altă parte, eram foarte tristă că a trebuit să închid cartea şi nu mai era nimic de aflat. De acum, ştiam tot ce a vrut să spună autorul. N-am să mai stau în suspans, n-am să mai sufăr alături de personaje şi nici n-am să mai scrâşnesc din dinţi atunci când nu-mi va plăcea purtarea unui personaj. Cunoşteam finalul…iar acesta e cel mai rău lucru din cariera unui cititor.

Reversul medaliei e dat de celelalte cărţi. Alte poveşti de aflat, alte personaje care mă vor lua de mână de îndată ce am să trec de primele pagini şi alte călătorii spre necunoscut. Mi se pare de-a dreptul fascinant să ţii o carte în mână. Nu doar că se comportă asemenea celui mai bun sfetnic, pentru că nu te va contrazice niciodată, dar parcă are mereu impregnantă o doză de mister. Niciodată nu ştii ce va fi la capătul celălalt. Ştii doar că trebuie să parcurgi vieţi întregi pentru a ajunge la deznodământ. Şi de cele mai multe ori, e de-a dreptul sublim.

Eu vă spun sincer că mi-e frică de momentul în care nu vor mai fi cărţi tipărite. De-aş avea toţi banii din lume, probabil că aş achiziţiona toate cărţile din lume. Doar pentru a şti că le vor rămâne mai departe generaţiilor viitoare. Oricât de mult ar înainta tehnologia, nu ar trebui niciodată să ne dezicem de plăcerea de a rezona cu o carte. Paradoxul e că niciuna dintre ele nu vorbeşte, dar toate transmit un mesaj.

Iar solul din mine vă spune că azi doresc să ne vedem la ediţia din ianuarie a “Schimb de Cărţi“. De la ora 16:00, în Stage, sunteţi aşteptaţi să vă împrieteniţi cu o carte şi s-o luaţi acasă la braţ. Deşi s-ar putea să vă ia ea de mână mai repede decât aţi crede.

Pe azi, aşadar!

De ce merg oamenii cu privirea în pământ?

Zic că e momentul potrivit pentru a discuta despre haine, drept pentru care acest articol se va baza pe un studiu empiric pe care l-am realizat astăzi în drum spre casă.

Motivaţie: când oamenii mă văd cu ghetele verzi îşi ridică privirea din pământ şi se uită zâmbind la mine;

Motivaţie 2: mi se pare mie că oamenii nu se îmbracă îndeajuns de…personalizat.

Acestea fiind consemnate în cartea veşnică a nemuririi virtuale, vom purcede asupra celor observate pe traseul de aproximativ 2 km. Nu-s sigură, dar atâta cred eu că fac de acasă şi până la serviciu. De greşesc numerele în mod grosolan şi nu-i decât unu’, să-mi fie cu iertare de pe acum.

No’ am studiat astăzi în jur de 100 de persoane din punct de vedere al vestimentaţiei. Am avut 3 criterii în seamă:

1. Culoarea paltonului/pardesiului/chestiei pe care au luat-o deasupra hainelor;

2. Culoarea pantalonilor

3. Orientarea privirii

În primul caz, mă confrunt cu o majoritate izbitoare: aproximativ 7 persoane din 10 purtau haine de iarnă care erau în culori închise: negru, gri închis, maro, mov întunecat ori nuanţe asemănătoare.

În al doilea caz, culoarea pantalonilor diferea puţin. Pot spune că am observat doar în 50-60% din cazuri oameni care purtau nuanţele enumerate mai sus.

Partea proastă e că am văzut combinaţii de negru şi negru. Acuma să nu credeţi că am ceva împotriva negrului, că n-am… De fapt, am. Prin gimnaziu am trecut printr-o fază ciudată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar mai toate hainele mele erau negre sau în culori închise. Vroiam să ascund de propria-mi persoană şi îmi găseam refugiul în obiecte vestimentare despre care credeam eu că vor face acest lucru pentru mine.

Am ţinut-o cu pantalonii negrii una şi bună. Ba şi prin anul I de facultate, aveam o pereche de blugi negri, până când mi-am zis că e cazul să diversific şi să adopt ţinute după felul personalităţii mele.

Astăzi, când am întreprins studiul, mi-am adus aminte de momentele acelea şi de fiecare dată când vedea pe cineva îmbrăcat în culori închise mă gândeam de ce asortează cu o vreme posomorâtă. Să mă criminalizeze designer-ii, dar eu cred că nu ar trebui să purtăm doar în sezoanele calde culori vesele. E ca şi cum jumătate de an ai fi exuberant, iar cealaltă jumătate te-ai arăta nostalgic pentru ce a fost. 

Revenind la ultimul criteriu menţionat, trebuie să vă mărturisesc că aproximativ 5 oameni din 10 mergeau cu capul în pământ. Ba unii dintre ei nici nu zâmbesc. Eu sunt puţin mai atipică şi atunci când văd pe stradă un copilaş îmi pun repede pe faţă un ” :) “, ba chiar mai zâmbesc câteodată singură din senin.

Făcând o sumă a celor menţionate, oamenii în ziua de astăzi stau prea mult cu capul în pământ, uită să zâmbească şi îşi iau haine prea posomorâte pentru sufletul cald ce-l au dincolo de ele. Azi mi s-a întâmplat ca mai multe persoane de pe stradă să se uite chiorâş la combinaţia de pantaloni roşii+ghete verzi. Dar au ridicat capul din pământ şi mi-au zâmbit frumos…

O haină ar trebui să ne facă mereu să zâmbim, căci altfel e doar o bucată de material menită să ne acopere goliciunea! 

Cum să devii ardelean în 10 minute?

Nu ştiu ce-mi veni mie de dimineaţă, dar mi-am zis că ar fi cazul să-mi încep ziua cu un articol mai articol mai comic, în cinstea prietenilor mei care nu-s ardeleni şi care se amuză de mine de fiecare dată când folosesc vreun regionalism, intenţionat desigur.

Aşadar, vă invit ca în această semi-însorită zi de duminică să treceţi Carpaţii, vorba cântecului, şi s-o daţi pe ardeleneşte căci dialectul acesta are cu siguranţă un farmec aparte. Îmi amintesc acum doi ani când am fost să-mi vizitez un prieten din Craiova (în Bucureşti) cum mă tot punea să zic “Ioi”.

No’, fără lungiri şi prelungiri să trecem la treabă.

  1. În primul şi în primul rând, e musai să vorbiţi rar, astfel încât să vă poată înţelege toată lumea, nu cum fac unii prieteni de-ai mei din capitală care încep să-mi spună ceva şi după 2 minute trebuie să-i opresc că n-am înţeles nimic;
  2. Apoi, interjecţia “Mno” trebuie să se găsească în vocabularul cotidian. Să vă exemplific cu un banc: – Cum latră un câine în Ardeal? – No’, dacă-i musai, ham!
  3. În al treilea rând, nu vă grăbiţi nicăieri. Luaţi-vă timp, cugetaţi ca ardeleni în devenire ce sunteţi, că dacă întârziaţi oleacă nu-i bai. Oricum, toată lumea se aşteaptă la asta.
  4. În completarea celor spuse anterior, vă îndemn să fiţi calmi. Nu vă agitaţi, că-i degeaba.
  5. Orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta, nu există să nu fie cale de rezolvare. Cum zice bunica “Nu-i să nu fie”. Cu alte cuvinte, nu-i bai, om trece şi peste asta.
  6. Nu folosiţi epitete ce provin din neologisme precum “superb”, “ravisant”, “minunat”. Unanim acceptat în Ardeal este “mândru“.
  7. Dacă doriţi să vă exprimaţi aprecierea în viaţa de zi cu zi, e musai să-l ţineţi pe “fain” sub lupă.
  8. Dacă vă îndoiţi de spusele cuiva şi doriţi să-i spuneţi acest lucru într-un mod cât se poate de diplomat, utilizaţi “Bistoş“. E un fel de “Cu siguranţă” spus cu ironie. Acuma ce-i drept, depinde şi cum rostiţi cuvântul.
  9. Pentru a vă exprima compătimirea faţă de o persoană mai mult sau mai puţin dragă, vă îndemn să-i spuneţi “Păţăşti“. Poate fi tradus în engleză prin “Shit happens”;
  10. Persoana de la celălalt capăt al firului vă întreabă când ajungeţi, dar încă nu ştiţi exact cât de mult veţi întârzia. Utilizaţi “Mintenaş” pentru a înlătura orice explicaţie suplimentară (Adică imediat);
  11. Pentru a fi în asentimentul unei persoane care vă plânge pe umăr şi pe care nu ştiţi cum s-o calmaţi, puteţi să vă folosiţi de formula universală “La tăţi ni greu“;
  12. Dacă locuiţi în cămin şi aveţi un coleg de peste Carpaţi, spuneţi-i că i-aţi ascuns furculiţa în “Fioc“. Până să-şi dea seama că este vorba de “sertar”, vă veţi amuza o seară întreagă;
  13. Mergeţi la magazin şi întrebaţi vânzătoarea dacă are bluze “Mnierăi” pe stoc. O să se uite puţintel ciudat, dar apoi puteţi s-o luminaţi spunându-i că este vorba de bluze albastre;
  14. Indiferent de sarcina pe care aţi primi-o de la superiorul vostru, încântaţi-i auzul cu expresia “Dacă-i musai, cu plăcere“, că mai rar va vedea un angajat atât de entuziasmat;
  15. Oamenii obişnuiţi spun că hainele au scame. În Ardeal, în schimb folosim termenul de “pihe” pentru o mai mare acurateţe;
  16. M-am amuzat teribil când am auzit că o prietenă din Moldova avea un câine pe care-l chema “Laboş“. Noi facem mâncare în laboş (oală) .
  17. Dacă vă cade părul, e de recomandat să utilizaţi o soluţie cu “Fotoghină“. Carevasăzică, e vorba despre petrol.
  18. Nu poţi veni în Ardeal şi să nu mânânci nişte “Cirighele“. Dani deja a confirmat-o pe bunica în rolul de MasterChef;
  19. Să ştiţi că ardelenii nu se supără, numa’ “se ogoaie” oleacă;
  20. Ultimul, dar nu cel din urmă este salutul. Acesta variază în funcţie de oraş, dar eu folosesc cel mai des “Ceau“. Tipic Clujului este “Servus“.

No’, acuma dacă aţi parcurs cei 20 de paşi, vă puteţi considera adevăraţi ardeleni în devenire. Până la următoarea lecţie, vă las cu un banc. Aşe, ca-n Ardeal! 

Doi ardeleni se întorc cu trenul de la Bucureşti.La un moment dat, în apropiere de Cluj, Ion către Gheorghe:
-Măi Gheo, cum crezi tu că se zice corect: Cluj sau Cluuuuj?
-D-apoi, eu cred că Cluuuuj.
-Da’ de ce, mă?
-Da’ cine te grăbeşte?