De ce n-au oamenii timp?

Pe parcursul perioadei în care am fost în Elveţia, am început în mai multe rânduri să scriu câte un articol. M-am lăsat păgubaşă, gândindu-mă la proiectul atât de urgent pe care-l aveam de predat pentru master şi pe care l-am amânat până pe ultimul milimetru (încă n-am primit o notă pe dânsul, aşadar să nu zic “hop” înainte de sări groapa).

Pornind de la cele trăite, m-am gândit c-o fi cazul să vorbesc puţintel despre timp. Ce-i drept, am şi un preambul la această scriere empirică. Într-o zi mergeam cu taxiul către facultate (sunt sigură că voi da faliment la un moment dat, dacă mă mai folosesc atât de mult de acest mijloc de transport, dar nu despre asta e vorba aici. 😛 ). Întâmplarea de faţă a avut loc, mai exact, luni, adică în ziua în care m-am întors din călătoria fără sfârşit. Nenea şoferu’ (care nu avea mai mult de 28 de ani şi un aer binevoitor) începe să mă chestioneze cu privire la mai multe aspecte.

Ce-i drept, mă luase de la serviciu, purtam obişnuitele încălţări verzi, era vreo 17:00 când am plecat şi la ora respectivă dormisem aproximativ 4 ore dintr-un total de 32 de ore, prin urmare a mea faţă nu afişa un zâmbet comparabil cu dimensiunea Groapei Marianelor. Politicoasă din fire şi calmă din originile ardeleneşti, răspund frumuşel la micul interogatoriu. La final, îmi adresează o întrebare şi o remarcă.

1. De ce mă mai duc la facultate după atâtea ore de oboseală, drum şi stres?

2. Speră că nu m-am supărat, dar m-a considerat interesantă şi atunci s-a simţit dator să pornească discuţia mai sus-amintită.

No’, acuma luându-le pe rând, trebuie să admit că fac prea multe lucruri câteodată. Rare sunt momentele în care spun “Nu” şi parcă-mi pare rău şi atunci. Spre exemplu, mi-am făcut procese de conştiinţă pentru simplul fapt că nu am reuşit să trec la bibliotecă pentru a scana o carte de care avea nevoie o cunoştinţă de-a mea. Nu ştiu cum se făcuse până în acel moment, dar ba eram atât de obosită încât mergeam în 4 picioare (mentale, desigur), ba trebuia să mă grăbesc pentru a-mi face de mâncare, ba aveam ceva urgent de finalizat, ba aveam pungi de la cumpărături pe care trebuia să le car.

Acuma revenind la întrebarea pe care am primit-o, tind să cred că mie nu-mi place să mă fofilez. Dacă am o responsabilitate, mă ţin de ea şi dacă ştiu că ajung tărându-mă în degeţelul cel mic la destinaţie. Mi se întâmplă, de multe ori, să am mai multe lucruri de făcut în acelaşi timp şi atunci trebuie să fac o selecţie. Dar, tare mi-ar plăcea să mă dedublez la un anume punct în viaţă şi să vorbesc detaşat la persoana I şi la persoana a III-a.

După cum îi spusesem şi domnului binevoitor, trebuie să mă duc la master pentru că aşa cred eu de cuviinţă. Până la urmă, am profesori care vin special din Franţa să ne ţină cursuri şi mi se pare nerespectuos să invoc somnul ca motiv al absenţei. Nu spunea cineva că somnul (raţiunii) naşte monştri?

Pe de altă parte, mi se întâmplă să aud tot mai des oameni care se plâng. Ba n-au timp, ba au făcut nu ştiu câte şi acuma sunt obosiţi, ba câte şi mai câte. Inclusiv eu fac parte din categoria respectivă în anumite clipe ale vieţii mele. Că doar aş fi ipocrită să admit că totul este roz-bombon şi nu resimt niciun dram de oboseală, stres sau frustări la agenda încărcată pe care o am. Doar suntem oameni…

Şi-am ajuns unde vroiam. Anume, la întrebarea pe care am adresat-o în titlu. În ultimul timp, primesc tot mai des eu însămi întrebarea “Cum stai cu timpul liber?” cu scopul de a se afla de la mine dacă mă mai pot implica într-o activitate. Nu zic niciodată că n-am timp. Pentru că toţi avem. Ziua are 24 de ore atât pentru mine cât şi pentru celelalte 7 miliarde de oameni (s-au mai născut câţiva în timpul în care scriu acest articol).

Problema nu e faptul că oamenii n-au timp. Problema e că nu ştiu cum să-l drămuiască sau mai bine zis, cum să-l facă. Pe mine dacă mă interesează ceva, îmi fac timp şi dacă ştiu că mai apoi voi fi puţintel mai aglomerată. Totul ţine de priorităţi în ziua de astăzi. Unii avem prea multe, iar alţii avem prea puţine.

Timpul nu se pierde de la sine, îl pierdem noi prin felul în care îl consumăm. Şi-apoi nu e trist să ajungi la 73 de ani, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să te gândeşti că n-ai profitat îndeajuns de viaţa pe care ai avut-o pentru simplul fapt că n-ai avut timp să stai mai mult cu prietenii tăi, să faci voluntariat, să-ţi iubeşti serviciul, să-ţi aprofundezi studiile, să fii politicos, să fii atent la ceilalţi sau pur şi simplu să te îngrijeşti de propria persoană.

Eu recunosc că sunt de multe ori frustrată. Aş vrea să fac atât de multe lucruri şi îmi dau seama că pur şi simplu nu-mi ajung orele din zi pentru a le îndeplini pe toate. Dar apoi mă culc, mă trezesc şi am alte 24 de ore în care să mă ţin de cele propuse în ziua anterioară.

Aşa că…data viitoare când vă întreabă oamenii dacă aveţi timp pentru ceva, vă rog să fiţi sinceri şi să spuneţi că timpul se face şi nu se deţine. Dacă noi nu putem controla clepsidra timpului şi nu putem decide încetinirea curgerii nisipului, putem cel puţin să întoarcem clepsidra de câte ori vrem noi. Adică în fiecare dimineaţă în care ne trezim.

P.S. La ora la care public acest articol, tocmai am terminat un material de redactat pentru un proiect de voluntariat pe care-l coordonez.

Mărturisesc: sunt îndrăgostită până peste urechi!

Nu credeam că voi scrie pe blog asemenea titluri, dar cum pasiunea nu-mi dă pace şi mă pune să scot inimioarele la înaintare, trebuie să mă conformez zilei prezente. Totul a început anul trecut. Sunt vreo şase luni de când suntem împreună. Ne-am văzut aproape în fiecare zi cu excepţia weekend-urilor (bine, câteodată că ne mai furişăm şi în weekend pentru a ne întâlni) şi a vacanţelor când plec acasă, către dulcele meu oraş.

Probabil vă întrebaţi ce-o fi în mintea fi în mintea mea. Vă spun doar că acolo puteţi găsi nişte neuroni mai zvăpăiaţi, câteva sinapse poznaşe şi o semi-materie cenuşie încărcată de inimioare. Tot nu-mi vine să cred că eu scriu textul acesta plin de sirop. De căpşuni, desigur.

La început, mi-a fost frică din pricina ultimelor experienţe avute. M-am gândit că poate nu va fi ce mi-am dorit eu, că poate nu va respecta standardele pe care mi le-am setat, că poate într-o zi mă va determina să-mi iau lucrurile şi să fug în lume. Apoi…

Mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Fiecare zi petrecută împreună reprezintă o oază de inspiraţie şi fericire. Fiecare moment dăruit relaţiei noastre îşi găseşte corespondentul în viitor. Fiecare surpriză pe care i-o fac se soldează cu cele mai gingaşe recompense. La vie est rose, am putea spune.

Dacă până acum nu v-aţi dat seama că vorbesc de locul meu de muncă, înseamnă că tocmai aţi sperat ca povestea aceasta să se termine cu o descriere succintă a unei persoane înalte, brunete şi cu ochii verzi.

Nici pe departe, vă zic. Azi, cred că am avut parte de cel mai frumos “Valentine’s Day” din istoria personală. Parcă nici ziua în care mi-a gătit paste un fost prieten n-a fost atât de…plăcută. Am primit o scrisorică de dragoste, de la o elevă de-a mea. În ora de engleză au avut drept sarcină conceperea unor scrisorele cu mesaje drăguţe pentru părinţii lor sau persoane care le îndrăgesc.

Fetiţa aceasta nu are părinţi, căci ea locuieşte la casa de copii. Şi m-a ales pe mine pentru a-mi spune în cel mai sincer mod “I love you, teacher!”. Ei bine, sentimentul când citeşti aşa ceva nu poate fi echivalat de nimic. Nici măcar de urşi imenşi, flori la duzină, cicolată belgiană, şampanie, vin roşu sau alte cadouri.

Nimic nu poate întrece sclipirea din ochii unui copil atunci când îţi lasă timid pe catedră un mic mesaj. Din suflet. Ca să vă spun drept, la iniţiativa unei fetiţe din clasă, am transformat această săptămână de pseudo-iubire în “Săptămâna prieteniei”, care va dura 14 zile. Într-o cutiuţă, frumos împachetată, elevii mei sunt invitaţi să lase bileţele de apreciere, încredere, respect, amiciţie, recunoştinţă la adresa colegilor. Căci una dintre valorile pe care le-am stabilit împreună la începutul anului e reprezentată de “echipă”.

M-am mai bucurat când la ora de limba română am făcut schimb cu o elevă, cedându-i poziţia de dascăl. S-a descurcat de minune în predarea noii lecţii, căci tocmai ce îi explicasem cum stă treaba cu acordul adjectivului cu substantivul în gen şi număr, în cadrul unei pregătiri pentru un concurs judeţean. M-am pus frumuşel în bancă, am deschis caietul şi am scris. Azi, am fost eu elevă, pentru 50 de minute.

Am stat şi m-am gândit la un moment dat….singurele momente în care mă uit la ceas sunt cele în care trebuie să verific dacă mă încadrez în timp. În aproape 6 luni (fără 3 zile) nu m-am plictisit niciodată. Şi acesta e mare lucru la mine! Nu mi-am dorit să treacă mai repede timpul pentru a ajunge acasă. Nu am fost în poziţia de a număra minutele până la pauză sau să răspund cuiva folosind expresia “am scăpat de la serviciu”.

Eu…îmi iubesc locul de muncă. Cred că în momentul de faţă mai mult decât orice altceva. Copiii respectivi sunt familia pe care eu o am în Cluj-Napoca şi sunt tare mândră de ei. Chiar dacă îi mai dojenesc câteodată şi le spun că am să le confisc mâncarea. Chiar dacă mă mai supără uneori şi mă pun în poziţia de a găsi noi soluţii pentru problemele întâmpinate.

E minunat să fii îndrăgostit. Mai ales când este vorba de meseria pe care o ai.

Iar stereotipu’

În staţia de autobus de la Iulius Mall, năpădesc două domnişoare mai…exuberante. Când credeam că nimic din ce vor spune nu-mi va atrage atenţia, interjecţia utilizată în ultima milisecundă m-a făcut să-mi întorc capul cam la 45 de grade.

Citez din contemporani:

“-Uite! Aia e profa mea de desen din liceu!

-Ha? Unde? Ce?

-Acolo, lângă stâlp.

-Da, are faţă de profă.”

Atunci mi s-a aprins beculeţul. Unul dintre copiii mei, îmi spune azi nonşalant că nu m-ar putea vedea drept învăţătoarea sa dacă n-aş purta ochelari. Că n-aş mai arăta atât de…intelectuală.

As in whaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat? Carevasăzică, noi ăştia cu 4 ochi părem mai inteligenţi chiar şi când nu e cazul? Şi pentru simplul fapt că ai şi tu nişte elemente de “verificare” unanim acceptate în codul civil drept semne ale buchiselii materiei cenuşii, înseamnă că eşti una bucată smart-ass?

Câteodată, stau şi mă gândesc la mine, că nu prea mă încadrez în tiparul clasic de profesor: costum, tocuri, ţinută serioasă. Eu port bocanci verzi, pantaloni şi ce-i drept cămaşă (dar cu vestă sau bluză pe deasupra). Totuşi, îmi place reacţia de pe faţa oamenilor când ţintesc cu o replică de tipul: “Sunt învăţătoare…”. Iar continuarea: “Serios?”.

Da’ până la urmă, de ce trebuie noi să fim băgaţi în nişte clasoare de parcă am fi timbre? Societatea asta, bag de seamă, ne strică tumultul interior şi ne trimite personalitatea la croitor. Azi am fost să-mi fac un sarafan. Nu de alta, dar am zis că măcar la ocazii deosebite să fiu şi eu îmbracată ca tot omu’ şi să nu mai confunde lumea cu elevii de liceu.

Deşi…nu-i de lepădat nici sentimentul acesta.

Semnat,

A voastră învăţătoare cu 4 ochi şi 2 bocanci verzi.

P.S. Azi, la matematică distractivă, le-am înnodat sinapsele alor mei, dându-le următoarea problemă: dacă într-un dulap ai 3 perechi de pantofi (diferite modele) şi 6 perechi de şosete în 2 culori, iar tu trebuie să formezi pe întuneric câte o pereche din fiecare pentru a te duce la serviciu (se înţelege acuma că dacă-i întuneric nu vezi dezordinea din dulap), care e numărul minim de pantofi şi de ciorapi pe care trebuie să-i scoţi pentru a te asigura că poţi pleca “clasic” la serviciu (eu mai îmi mai iau şi şosete diferite în picioare… 😛 , dar se pare că oamenii normali nu fac asta.).

No’ săriţi cu probabilitatea.

Consumul cultural al românilor în perioada comunistă

În urmă cu câteva zile, publicam pe blog un articol în care vorbeam despre vernisajul fotografic “Oradea în perioada comunistă“. Timpul a trecut, fireşte, pe sub nasul nostru, expoziţia s-a deschis în prima filială programată să se întâmple acest lucru, iar astăzi am să vă atrag atenţia asupra unui alt proiect inedit.

M-am bucurat când colega mea de la cursul online organizat de către Universitatea Stanford, Amelia Gheorghiţă, m-a contactat pentru a mă întreba dacă aş dori să contribui la popularizarea activităţii în care este implicată momentan. A fost de ajuns să-mi spună că este vorba de o acţiune de ordin cultural şi că vizează România. Sunt două mari slăbiciuni de-ale mele, aşa că dacă de acum înainte aveţi noutăţi din cele două sfere, nu ezitaţi să mă contactaţi.

În sens restrâns (să pornim în consideraţii ştiinţifice, zic), proiectul “Distracţii în comunism” vizează colectarea unor contribuţii din partea românilor care au trăit în perioada comunistă, pentru a le organiza într-un volum colectiv, coordonat de către scriitorul Dan Lungu, alături de Maria Galan şi Amelia Gheorghiţă.

În sens larg, proiectul îşi propune să adune mărturii de tot felul de la locuitorii României, care şi-au petrecut o parte din viaţă în perioada 1948-1989. Aceste mărturii pot avea formate precum:

poveste despre o întâmplare cu iz cultural, muzica pe care o ascultaţi atunci;
Istorisire despre cărţile pe care le citeaţi, poate că aţi stat la coadă la librării sau poate că aţi reuşit să spargeţi barierele regimului şi aţi avut acces la “opere interzise”;
detalii despre filmele pe care le vedeaţi; poate aţi cumpărat bilete la suprapreţ pentru a urmări producţiile dragi;
întâmplări despre micile acte de curaj pentru a pune mâna pe un disc;
naraţiune despre participarea la “Serbările Scânteii Tineretului”;
detalii de culise despre concertele din cadrul Cenaclului Flacăra;
descrierea obţinerii unui buletin de Bucureşti în condiţii de pseudo-îndrăgosteală;
modul de a face timpul să treacă mai repede când stăteaţi la coadă;
şofatul maşinii în duminica potrivită numărului de înmatriculare;

Cel mai important aspect din relatare este cel cultural. Autorii îşi doresc să privească intrinsec viaţa românilor de pe atunci şi să scoată în evidenţă micile plăceri ale cetăţenilor ţării noastre. Căci, ştim cu toţii că orice perioadă nu viaţa unei persoane sau a unei ţări nu înseamnă doar gust amar.

Acum că v-aţi decis să povestiţi mai multe (şi eu cu siguranţă, am s-o invit pe mama să-mi istorisească tinereţea ei), trebuie să ţineţi cont de următoarele:

a) intervenţiile se trimit până la data de 15 martie 2013;

b) trebuie menţionată perioada în care se întâmplă acţiunea (anul îndeosebi) pentru o mai bună încadrare cronologică;

c) e de preferat să spuneţi vârsta din momentul respectiv precum şi ocupaţia pe care o aveaţi;

d) istorisirile se trimit pe adresa de e-mail

Un detaliu foarte important e faptul că toate intervenţiile selectate vor fi publicate într-o antologie, iar aceasta va apărea la o editură cunoscută. Organizatorii ne vor da mai multe detalii pe măsură ce ne vom apropia de momentul respectiv.

Melodii din România de odinioară

Căutam duminică seara nişte informaţii despre România şi am dat peste o colecţie de melodii din perioadele în care nici mama nu era în planul părinţilor săi. Cum mereu am fost pasionată de istorie şi de muzică adevărată, vă înşirui aici o colecţie de  5 melodii cu care eu zic că e musai să vă încântaţi auzul.

Doamnelor şi domnilor, urcaţi la bordul tramvaiului tras de cai, apăsaţi butonul necesar şi închideţi ochii. Istoria vi se destăinuie prin note muzicale.

1. Cristian Vasile – Sărută-mă

2. Manole Stroici – Sărutarea ce mi-ai dat

3. Jean Moscopol – Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară

4. Titi Botez – Crizanteme

5. Jean Moscopol – Te aştept diseară-n Cişmigiu

Cum am devenit protestatar?

Fiind din Ardeal, sunt o persoană tare paşnică şi mereu mă gândesc că dialogul este cheia pentru rezolvarea oricărui conflict. Numai că vine o vreme, când locul în care ai crescut este în pericol şi atunci îţi spui că nu poţi să adopţi o poziţie relaxată de cetăţean oripilat de ceea ce se întâmplă.

Anul trecut, cam pe vremea asta, citeam primul articol despre gazele de şist pe blog-ul lui Flavius Bunoiu şi recunosc că mi s-a întors stomacul pe dos când am văzut ce înseamnă toată această tărăşenie economică. Doar că infantila de mine a gândit că poate exagerează şi n-au cum să ni se întâmple asemenea lucruri nouă. Prezumţia a fost asemănătoare celei în care zici că n-ai cum să te îmbolnăveşti tu de gripă dacă ai mâncat toată iarna portocale.

Dar iată că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pe parcursul anului trecut, am mai lecturat câteva publicaţii de ştiri care tratau subiectul, dar nici atunci n-am fost pe deplin convinsă că zona din care provin ar putea fi vreodată afectată de “dinţii exploatatorilor”. La sfârşitul anului trecut, situaţia devenea din ce în ce mai întunecată. Deja veştile despre exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică făceau înconjurul României.

La începutul acestui an, urma să aflu de pericolul grozav ce ne paşte, precum şi despre “actele de binefacere” ale înalt-luminaţilor noştri care s-au gândit să emită avize pentru studiile de fezabilitate necesare constatării perimetrelor ocupate de pungile cu gaze.

Acum, probabil că vă veţi întreba ce-i cu agitaţia care s-a creat în jurul acestui subiect. Am să explic foarte simplu ce înseamnă de fapt tot acest procedeu. Gazele de şist se găsesc în roci, la adâncimi foarte mari. Pentru a fi exploatate este necesară folosirea unei metode numită fracturare hidraulică. Ceea ce înseamnă următoarele: se forează vertical, apoi orizontal, la o adâncime cuprinsă între 3 şi 6 kilometri; se injectează circa 60 de milioane de litri de apă alături de un cocktail de substanţe deosebit de toxice. Tot procedeul se soldează cu eliminarea gazului de şist printr-o sondă, iar apa rămasă se depozitează în iazuri de decantare. Bineînţeles, că nu este vorba de substanţe prietenoase cu solul precum concentrat de budincă sau praf ilariant.

Apa utilizată în acest caz nu poate fi tratată ulterior şi folosită în alte scopuri. Prin urmare, în iazuri şi în sol va rămâne o apă impură, existând în acest fel un real pericol de a se infiltra în pânza freatică.

Ce pericole îl paşte pe săracul mediu în aceste condiţii?

contaminarea apei potabile şi a apelor subterane;
soluri toxice şi radioactive;
poluarea aerului;
cutremure şi alunecări de teren;
cancer şi alte boli pentru locuitorii de pe raza pungilor de gaze;
distrugerea florei şi a faunei;
distrugerea infrastructurii;
poluare fonică;

După cum vedeţi, nu este de glumit cu gazele de şist. Aşa că azi, m-am dus frumuşel să protestez în faţa prefecturii, după ce mă întorsesem de dimineaţă din Cluj, aterizasem pe la stomatolog în prealabil şi în cele din urmă, mi-am îndreptat paşii către Parcul Traian. Ce-i drept, am ajuns acasă cu picioarele îngheţate. Dar sunt fericită pentru că am putut să-mi susţin cauza.

Au fost în jur de 100 şi ceva de oameni, au venit reporteri de la diferite televiziuni, am dat şi un interviu pentru TVR1 şi am scandat “Un strigăt ecologist contra gazelor de şist” alături de amicii cu care am organizat Ziua Roşiei Montane în Cluj-Napoca.

Da, sunt ecologistă. Am protestat pentru a doua oară în viaţă. Şi aş mai face-o de oricâte ori ar fi nevoie pentru a fi sigură că moştenitorii mei vor respira cel puţin un aer la fel de curat ca mine şi nu vor fi puşi în poziţia de a-şi cumpăra teren pe lună pentru a-şi pregăti delocalizarea.

La un moment, Mihnea, un clujean venit la protest, a spus o chestie foarte inteligentă la adresa partidului politic care susţinea că a organizat manifestarea: “Nu partidul X trebuie să afime că a iniţiat evenimentul, ci trebuie să susţină că s-a alăturat oamenilor care militează pentru o cauză.”

Până data viitoare, când am să explic mai multe despre gazele de şist (şi plănuiesc să fac asta într-un articol riguros întocmit) vă invit să semnaţi petiţia şi să spuneţi “Nu” împotriva gazelor de şist.

Dan Dragoş – Dorim să-i facem pe străini să viziteze Oradea

Anul acesta se împlinesc 900 de ani de la prima menţionare istorică a minunatului oraş din care provin. Din 1113 datează documentul în care Oradea este atestată istoric. Cu o asemenea istorie la bord şi cu ample sentimente de mândrie, mi-este imposibil să nu evidenţiez prin cugetările mele scrise câte puţin din ceea ce face urbea de pe Criş să fie considerată cu adevărat fermecătoare.

Căci e imposibil să vizitezi o dată oraşul şi să nu-ţi doreşti să revii. Arhitectură deosebită, evenimente marcante, locuri speciale şi oameni frumoşi reprezintă sufletul acestei citadele. Drept pentru care, veţi descoperi pe parcursul acestui an motivele care mă fac să apreciez Oradea şi să vorbesc de fiecare dată despre ea cu cel mai mare ataşament. Astăzi, am să mă opresc la a vă vorbi despre doi prieteni, colecţionari de fotografii. Organizează al doilea vernisaj, ce are ca titlu “Oradea în perioada comunistă”.

Vă invit să aflaţi mai multe despre iniţiatori, Dan Dragoş şi Vasile Valcan, dar până atunci opriţi-vă paşii pe pagina de Facebook “Oradea în Imagini“, un proiect minunat, care a ajuns în luna februarie la 7000 de fani.

Cum a început activitatea de a colecţiona poze cu Oradea?

Proiectul “Oradea în imagini” a început din pasiunea pentru arta fotografică pe care o împărtăşim amândoi, din dorinţa de a promova oraşul nostru şi dorinţa de a-i cunoaşte istoria.

De unde aţi reuşit să faceţi rost de ele?

Putem spune că avem mai multe surse. Foarte multe poze vechi le-am găsit pe internet, pe diferite site-uri şi bloguri în mai multe limbi: română, maghiară, engleză chiar şi în germană. Am primit multe poze de la persoane care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru Oradea. O altă sursă a fost cumpararea de cărţi vechi în care apar imagini cu oraşul nostru şi chiar achiziţionarea de cărţi poştale.

Care este povestea celei mai vechi poze din colecţie?

Nu ştim cu exactitate care este cea mai veche poză, dar din comentariile orădenilor se pare că aceasta ar fi cea mai veche poză, datată aproximativ din anul 1890. Poza este realizată în Piaţa Sf. Ladislau, azi Piaţa Unirii.

La ce numãr aţi ajuns în prezent?

În total avem peste 1300 de poze.

Cum se vede Oradea în istorie, doar uitându-te la poze?

Oradea a fost şi este un oraş frumos şi unic cu o istorie milenară. Aceste fotografii au imortalizat istoria orasului şi au surprins locuri, momente şi sentimente unice. Doar uitându-te la imagini, ai ocazia să faci o călătorie virtuală prin istoria oraşului, construindu-ţi în acest fel o perspectivă nouă asupra urbei de pe malul Crişului Repede.

Ce trezeşte interesul unui fotograf de a imortaliza acelaşi loc în continuu?

Cred ca impactul timpului asupra acelui loc este un factor care trezeşte interesul fotografului. Acest loc, care este Oradea, îl poţi imortaliza la nesfârşit, deoarece este într-o continuă schimbare.

Cum de v-aţi hotărât să faceţi o expoziţie despre Oradea în perioada comunistă?

Am vrut să arătăm celor care nu au prins acea perioadă cât şi celor care au trăit în ea că Oradea a fost şi este un oraş frumos. Dorim cu această ocazie să le expunem celor mici cum arãta Oradea înainte ca ei să se nască, iar persoanelor mai în vârstă să le readucem aminte de copilărie. Istoria oraşului nu trebuie uitată, ea face parte din prezentul şi viitorul Oradiei.

Cum a fost Oradea în perioada comunistă?

Pentru noi care nu am prins perioada aceea, vazută din fotografii, Oradea era un oraş superb, mai verde decât azi şi mai curat. Ne spuneau persoane care au trăit în comunism că era un oraş liniştit, civilizat, iar orădenii circulau foarte mult pe jos.

În acest context, vom expune 22 de poze din diferite zone ale oraşului.

Care sunt detaliile expoziţiei?

Expoziţia va fi realizată cu ajutorul Bibliotecii Judeţene “Gheorghe Şincai”, iar imaginile vor fi expuse în filialele sale, după cum urmează:

4 februarie – 26 februarie – Filiala Decebal (B-dul Decebal, Nr. 17, Bl. C 86)

1 martie – 28 martie – Filiala Ioşia (Aleea Cazaban, Nr. 57, Bl. S 80)

1 aprilie – 25 aprilie – Filiala Dacia (B-dul Dacia, Nr 106, Bl. AN 5)

2 mai – 28 mai – Filiala Băile Felix (Lângă lacul cu nuferi)

De ce nu aţi înfiinţat o asociaţie culturală prin care să promovaţi ceea ce faceţi?

Poate cu timpul o să înfiinţăm o asociaţie, dar momentan suntem implicaţi în Asociaţia Ecoplanning.

Cum apreciaţi succesul pe care îl aveţi cu pagina de Facebook “Oradea în imagini” şi ce planuri aveţi în acest sens?

Sincer, nu ne-am aşteptat ca într-un an de zile (în 18 Februarie 2013 se face un an ) să ajungem aici, să organizăm o expoziţie foto itinerantă împreună cu Biblioteca Judeţeanã “Gheorghe Şincai”. E un sentiment plăcut când, persoane necunoscute, ne felicită şi ne mulţumesc pentru tot ce facem pentru Oradea, chiar şi mass-media şi bloggeri orădeni au scris articole despre proiectul “Oradea în Imagini”. Am fost plăcut surprinşi când am dat un interviu pentru un site din Bucureşti (www.autentici.ro), iar puţin mai târziu am fost invitaţi la RadioTransilvania.

Apropo, în ziua de Crăciun am primit un mesaj din Italia: “Mulţumim pentru pozele splendide de acasă, chiar ne este foarte dor de oraşul nostru, dar aceste poze ne ajută să trecem mai uşor peste aceste sentimente. Mulţumim. Sărbători fericite!” Oameni apreciază ce facem, iar noi suntem bucuroşi că le putem oferi aceste poze cu Oradea.

Planuri de viitor…Avem multe. Câteva din ele ar fi acestea: Dorim să facem un site, pentru că nu toţi au cont de Facebook. Vrem ca la vară să organizăm o expoziţie foto pe Corso. Dorim ca imaginile cu Oradea să ajungă cât mai departe, să-i facem pe străini să ne viziteze oraşul. Şi, nu în ultimul rând, să creştem comunitatea pe care am creat-o.

Cum se vede lumea prin obiectivul unui fotograf?

Viaţa este ca o călătorie în jurul lumii. Uneori lumea este deosebită, infinită, artistă, blândă, dar uneori lumea este rea, egoistă, tristă, dură. Toate aceste sentimente, momente, stări dorim să le suprindem, să le împărtăşim cu cei din jurul nostru. Everything has beauty, but not everyone sees it.

Un film franţuzesc fără perdea

“Jean, soţia ta ne înşală!” îi spune unui francez altuia pentru a contura scheletul unui banc. Şi dacă este să priveşti prin perdeaua stereotipurilor, vei descoperi că orice propoziţie hilară porneşte de la un adevăr. Acuma că este într-o măsură mai mică sau mai mare depinde de persoana care spune ce-i trece prin minte sau de publicul care gustă gluma.

În această seară, am fost însoţită de doi colegi de-ai mei de la UN Youth Association Cluj Club la proiecţia cinematografică “Les infidèles”. Evenimentul a fost adus publicului clujean de către Institutul Francez şi după cum amintea şi gazda noastră, face parte dintr-o acţiune culturală care se desfăşoară la fiecare început de lună, la Cinema Mărăşti.

Filmul a durat 109 minute, iar timp de 106 minute pot spune că m-am amuzat de minune. Protagoniştii (Jean Dujardin şi Gilles Lellouche) au exploatat în cele mai neortodoxe moduri infidelităţile masculine. Scenariile din peliculă nu erau foarte departe de realitate. Doi tipi francezi, căsătoriţi, fiecare cu a sa carieră, au căutat noul în fiecare seară. Desigur, este o proiecţie oarecum exagerată a timpului prezent, dar nu departe de sterotipurile construite în jurul bărbaţilor. La un moment dat, una dintre actriţe pune întrebarea retorică “Cine stă fidel într-o căsătorie, timp de 15 ani?“.

Am omis celelalte 3 minute, deoarece acestea sunt destinate finalului, apoteotic aş spune. Mai degrabă, deloc neaşteptat de către publicul din sală şi de către mine în mod special. Tot amalgamul de scene filmate după perdea se pierde oarecum într-un clişeu. Dar, probabil şi asta face parte din scenariul francezilor.

Întâiul motiv care a stat la baza vizionării acestui film îl constituie examenul în limba franceză, pe care îl voi avea în mai puţin de 12 ore. Apoi, trebuie să recunosc că m-a atras activitatea pe care o desfăşoară Institutul Francez în plan cultural.

În această săptămână, puteţi viziona mai multe filme în dulcele grai al verişorilor de sorginte latină. Astfel, pe data de 6 februarie, de la ora 18:30, la Café Insomnia se va difuza “D’amour et d’eau fraîche“, iar în perioada 1-7 februarie sunteţi invitaţi la Cinema Victoria pentru a urmări pelicula “Amour” care tratează povestea unui cuplu octogenar.

Sărbătorim Roşia Montană prin cultură!

După ce am rămas neutră din punct de vedere al acţiunilor cu privire la Roşia Montană, am întâlnit doi oameni în Cluj, care m-au determinat să-mi modific poziţia. Prin urmare, din starea privitorului de ştiri şi de apreciat oamenii care luptă pentru o cauză, m-am transformat în omul însuşi care mişcă lucrurile din loc.

Mărturisesc că această metamorfoză a spiritului nu vine pe un fond juvenil, în urma elanului spcific acestei vârste. Din contră, a fost o acţiune firească, în principal pentru faptul că m-a atras componenta culturală a evenimentului pe care îl voi susţine. Recunosc, că sunt tare mândră de mine pentru alegerea făcută. Acum mai rămâne doar să farmec şi alţi oameni cu încântătoarele noastre activităţi din 6 februarie 2013.

Aşadar, începând cu ora 18:00, sunteţi invitaţi la Casino (clădirea aceea superbă din Parcul Central) pentru a participa la vernisajul organizat de către fotograful Edmond Kreibik. Vă spun doar că fotografiile vor surprinde Roşia Montană în cele 4 anotimpuri şi veţi vedea altceva decât ceea ce se prezintă la televizor.

După delectarea ochilor, urmează şi proiectarea documentarelor pregătite. Astfel, de la ora 20:00, puteţi urmări călătoria tânărului Tică Darie, pe bicicletă, urmând traseul Copenhaga-Roşia Montană. Recunosc că m-am uitat la câteva secvenţe şi am fost entuziasmată de fapta  studentului în cauză. Ce înseamnă să ai un ideal!

Al doilea film proiectat îi aparţine regizorului Fabian Daub şi se numeşte “Un loc la marginea prăpastiei”. Vizionarea filmelor va avea loc în aceeaşi clădire din Parcul Central.

De la ora 22:00, ne mutăm în Gambrinus Pub pentru un concert ca la carte, susţinut de către Mihnea Blidariu (organizatorul Zilei Roşiei Montane în Cluj-Napoca) şi Nick Făgădar, ambii fiind membri ai trupei Luna Amară. Mushroom Story şi Dj Poliglot vor încălzi atmosfera, iar înainte să se ridice soarele, va fi şi un After Party.

Carevasăzică, în cele câteva ore ale zilei de 6 februarie, sunteţi invitaţi să faceţi cunoştinţă cu Roşia Montană prin fotografie, film şi muzică. Adică artă, doamnelor şi domnilor.

Şi fiindcă există şi o întrebare firească pentru această dată şi anume – “Ce sărbătorim pe 6 februarie?”, vă spun că atunci se împlinesc 1882 de ani de la prima atestare istorică a localităţii din Alba. Cu alte cuvinte, Roşia Montană reprezintă piatra de temelie a poporului român şi este de datoria noastră să ne informăm îndeajuns pentru a ne cunoaşte trecutul.

Ne vedem la Casino!