După aproape 7 luni de predat

Am impresia că pasiunea pe care o pui într-o activitate e cel mai bun motor cu aburi care s-a inventat vreodată. E drept că uneori îţi vine să laşi totul baltă, doar pentru că ai primit un feedback negativ după 100 pozitive şi brusc nu mai e totul atât de…sclipitor precum credeai, dar până la urmă automotivaţia a fost inventată ca să ne scoată cu bine din orice încercare.

Am ajuns să-i înţeleg într-o oarecare manieră pe cei care lucrează în învăţământ după o bună perioadă de timp, câteva luni bune la număr, chiar. Oricât determinare ai avea pentru a schimba munţii din loc, câteodată dai nas în nas de un cuvânt menit să te pună la orizontală: sfântul sistem. 

Şi-atunci stai să te gândeşti că oare pentru ce pregăteşti tu o clasă de copii? Ce vor ajunge ei când vor fi mari? Îşi vor îndeplini visele? Vor reuşi să lucreze în domeniile pe care şi le imaginează la vârste deosebit de mici?

Ei bine, răspunsurile la aceste întrebări pot fi găsite doar în practică. Adevărul e că oricât de mult ai încerca să diversifici conţinutul unei materii, e un domn, foarte dârz, care se numeşte curriculum şi care te trage de urechi de îndrăzneşti să te abaţi de la drumul pe care ţi-l propune.

Atunci te gândeşti: la conţinut nu poţi umbla, fiindcă elevii tăi vor trece prin amar de examene până la renumita testare de maturitate şi trebuie să bifeze nişte cunoştinţe, dar nimeni nu te îngrădeşte când vine vorba de modul de livrare. Şi aici…posibilităţile sunt infinite. 

E adevărat că eu sunt un caz destul de atipic în învăţământ: 4 ani de Liceu Pedagogic care mi-au înjectat la propriu dragostea pentru educaţie,  3 ani+ de educaţie non-formală, intrare în sistem imediat ce am absolvit Colegiul Naţional “Iosif Vulcan”, dar mereu cu ochii pe ceea ce înseamnă dezvoltarea personală.

În aceste condiţii, nu putea decât să iasă un hibrid din mine. Mai precis, o mică obsedată de lectură, cultură generală, abilităţi analitice şi drag pentru aproape toate materiile, iar pe de altă parte un om conectat la ceea ce se întâmplă, cu sute de căutări în speranţa de a găsi ceva cât mai creativ de utilizat. Copiii nu trebuie să vină la şcoală pentru că trebuie, ci pentru că-şi doresc asta. 

Şi dintre toate lucrurile pe care le-am făcut pe lume, cel mai greu mi s-a părut şi mi se pare în continuare formarea unui comportament sau a unei atitudini. E foarte simplu să explici o chestie de tipul: modul de formare al Depresiunii Colinare a Transilvaniei, dar e puţintel mai greu să argumentezi importanţa protejăriimediului începând de la vârste mici.

Aşa că am mizat în toată această călătorie de-a mea pe răbdare şi blândeţe. Nu zic că nu-mi pierd răbdarea uneori şi că nu mă supăr atunci când cineva nu este atent în repetate rânduri, dar vin şi zic ulterior că rolul meu e acela de a face totul să pară atractiv. Chit că uneori sistemul vine şi-mi pune o piedică, parcă zicându-mi că trebuie să mă domolesc puţin şi să-mi văd de respectarea programei şcolare.

Nu-i nimic mai dificil pentru un cadru didactic decât să-şi dorească să stea tot timpul de vorbă cu elevii săi, să-i asculte, să-i îndemne să fie activi în viaţa de zi cu zi, să-şi urmeze visele, să iasă din cochilia bunăstării şi când colo să fie nevoit să-şi vadă în continuare de lecţie, căci altfel nu vor cunoaşte metoda grafică la un nivel superior.

Săptămâna aceasta am avut parte de nişte momente deosebite în cariera de dascăl. Primul dintre ele a fost în cadrul orei de educaţie civică, de ieri. Am discutat despre încălcarea drepturilor copilului timp de o oră. Consider că educaţia civică se face, nu se scrie, aşa că dezbatem până-n Patagonia şi înapoi. E interesant să stai să auzi opiniile unor copilaşi de 10 ani în privinţa violenţei adulţilor, a sistemelor de educaţie din alte ţări sau a traficului de persoane. Să ştiţi că un copil mereu ştie mai multe decât dă impresia. Să nu vă imaginaţi că la 10 ani n-a auzit de adulţi răi care vând micuţi pentru trafic de organe. Ei, într-o astfel de lume, cum ajuţi un copil să reacţioneze potrivit?

Un răspuns politically correct  ar fi creşterea numărului de ore de educaţie civică. Da’ până-n clasa a VIII-a are doar una pe săptămână. Că deh, nu trebuie să-l pregătim pentru viaţă, ci trebuie să-i mai adăugăm acolo nişte informaţii în caiet. N-am nimic împotriva conţinutului şcolar. Indiferent de ce natură ar fi el, atâta timp cât dezvoltă nişte priceperi şi deprinderi, it’s fine with me. Da’ să schimbăm puţin balanţa. Să nu fie în proporţie de 80% dânsul şi 20% dânsele (lucrurile acelea de care te loveşti în viaţa de zi cu zi şi nu ştii cum să reacţionezi când ieşi de pe băncile şcolii).

Cred că până la această oră, v-aţi dat seama de poziţia pe care o am. Nu mă deranjează programele, planurile de învăţământ în sine. Mă deranjează proporţia pe care o adăugăm experienţei de viaţă, creativităţii şi autonomiei. Cred cu desăvârşire că învăţarea prin descoperire proprie este aproape cea mai potrivită şi fiecare copil ar trebui să beneficieze de un adult care să-l sprijine să fie autodidact atât în şcoală, cât şi în afara orelor.

Atunci, nu vom mai avea elevi care vin pentru note la şcoală, pentru că-i trimit părinţii ori pentru că li se pare normal, fiindcă toată lumea de vârsta lor face aşa ceva. Vorba aceea: descoperi apa, după ce-ai ieşit din ea. Şi în aceste condiţii, nu pot să nu mă gândesc la oamenii care au militat de-a lungul istoriei umanităţii pentru acordarea şi respectarea dreptului la educaţie. Din punctul meu de vedere, educaţia nu reprezintă ceva normal. Educaţia e o şansă pe care fiecare trebuie s-o valorifice în cel mai potrivit sens posibil. 

În acest context, să vă povestesc despre cel de-al doilea motiv de bucurie. Pentru ora de ştiinţe de azi, micuţii mei au avut de inventat ceva. Nu conta ce, atâta timp cât era ceva original. Şi a fost minunat să-i văd cu felurile lucruri la şcoală. O fetiţă a făcut o poşetă din carton şi vată. Alta s-a ocupat de un suport de şerveţele, confecţionat dintr-un suport pentru tort. Un băieţel şi-a transformat portofelul în penar, o elevă şi-a imaginat o cutie de bijuterii goală pe post de apărătoare contra hoţilor, o alta a confecţionat un ring de dans pentru păpuşi.

Doi dintre ei au mers mai departe şi au realizat adevărate minunăţii: “Scriligiul” – un instrument utilizat pentru lipirea plicurilor (şi vă zic eu că e foarte tare) şi o bărcuţă care plutea pe apă cu ajutorul unui ventilator improvizat. Mi-a plăcut că majoritatea dintre ei s-au gândit la utilitatea invenţiei, că alţii şi-au implicat părinţii în micul proiect ori că au stat să se documenteze să vadă dacă mai este ceva asemănător.

Dar cel mai mult am apreciat din toată treaba asta e faptul că au lucrat cu mânuţele lor. Nu erau invenţii pe care să le brevetezi la WIPO, dar erau roadele muncii lor. Iar acest fapt, îţi dă o satisfacţie deosebită, mai ales că ştii că şi-au petrecut ziua făurind ceva şi nu stând în faţa televizorului ori a calculatorului. Cred cu desăvârşire că ne dăunează atâta bine de care dispunem în viaţa de zi cu zi. Trebuie să rărim doza de comoditate şi să ne căutăm noi mijloacele necesare pentru a ne umple timpul în mod folositor. Nu să ne uităm la unii cum fac ceva, ci să facem noi CEVA.

La 22 de ani sunt recunoscătoare pentru faptul că n-am avut atunci când eram de 7-8 ani nici calculator, nici internet, nici iPad, nici măcar televizor cu n canale. Prindeam şi eu TVR1, TVR2 şi ProTV şi-mi era de ajuns. Aşa am ajuns să prind drag de meseria de învăţătoare, pentru că neavând copii prin apropierea casei, în afară de un singur băieţel, eram nevoită să-mi inventez tot felul de jocuri. Şi ferice de copiii care trebuie să inventeze lucruri. 

Pe vremea respectivă nu aveam nici Săptămâna “Să ştii mai multe, să fii mai bun”. Adică 5 zile de educaţie non-formală. Nu ştiu dacă sunt eu mai entuziasmată de ceea ce urmează ori copilaşii. Chit e că săptămâna următoare ne vom ocupa de activităţi precum: construirea unei prezentări, vizită la Stadionul CFR, ce reprezintă voluntariatul şi cum se pot implica de mici, atelier de bune-maniere, concert educativ la Filarmonică, jocuri de cercetaşi, curs de prim-ajutor şi workshop de culte religioase.

Recunosc că mă reprezintă în mare măsură activităţile pe care le-am gândit şi abia aştept să jonglez cu ele. Dar cel mai mult aştept să-mi văd copiii fericiţi. Să fie la fel de entuziasmaţi ca azi, când aproape făceau coadă pentru a ieşi la tablă să analizeze predicatele din enunţuri. Adevărul e că orice lucru din lumea aceasta poate fi făcut cu farmec, chit că e vorba de sintaxă ori de dezvoltare personală. 

Viaţa însăşi seamănă cu schimbarea de stare a ploii

Mă fascinează ploaia. Dintre toate fenomenele naturii, o găsesc a fi cea mai complexă. Când plouă cu picuri mari şi deşi, simt o uşurare sufletească de parcă totul s-ar îneca într-o mare baltă; când sunt furtuni, mi-e frică de consecinţe; când e ploaie de vară, mă gândesc la delicateţea pe care o lasă în urmă dansul norilor. Parcă viaţa însăşi seamănă cu schimbarea de stare a ploii.

Îmi place să mă plimb prin ploaie, să simt cum acei picuri îmi cad pe piele şi rămân acolo preţ de câteva clipe, iar apoi dispar de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată. Ador sentimentul lăsat de un dans în ploaie, de un ţopăit, de un gest menit să te scoată din starea de rigiditate.

Iubesc momentul în care plouă cu găleata, în care picurii de apă se lipesc de geam şi se preling într-un fel în care ar transmite că sunt abia la începutul traseului pe pământ. Îmi place confortul pe care îl am atunci când stau în pat şi aud cum plouă. Doar eu, o arie şi nişte picături de apă.

Ploaia înseamnă şi abundenţă, dacă e să ne gândim la simbolistica specifică actului cununiei. Ploaia înseamnă şi ştergerea trecutului. Apa aduce după sine un nou început. Sparge munţii şi îi lasă fără drept de replică în urma ei. Dar cel mai plăcut aspect al ploii îl reprezintă clipă în care ne determină să ne oprim. Toată fuga, vânzoleala, agitaţia, şirul infinit de dorinţe, totul îşi găseşte oprelişte în puterea pe care o are apa.

E ca şi cum milioane de picături ar scrie un simplu mesaj: “Omule, opreşte-te din ceea ce faci şi admiră simplitatea vieţii!”. Câteodată avem nevoie să fim puşi pe pauză, să admirăm, să stăm şi să ne gândim la prezent, fără a mai face niciun plan de viitor.

Şi-apoi, îţi dai seama că o mână de-a lui ia o mână de-a ei şi se plimbă în ploaie, în tăcere, acompaniaţi de cel mai dulce ropot din lume!

Ce se sărbătoreşte pe 17 martie în Irlanda?

Marţi, la ora desen, nu ştiam exact ce să le dau copilaşilor pentru a lucra. Adică aveam ceva stabilit în programă, dar e vorba de ceva mai mult uneori. Aşa că în goana după materiale creative pe internet, mi-am adus aminte că pe data de 17 martie, irlandezii sărbătoresc Saint Patrick’s Day.

De sunteţi curioşi să aflaţi ce-i cu această sărbătoare, păstraţi-vă atenţia şi interesul pe această pagină. Căutând la origini, am aflat că Sf. Patrick a fost cel care i-a creştinat pe irlandezi, fiind considerat patronul spiritual al acestora. Cele mai multe informaţii (veridice) despre el sunt prezentate în două surse: Confessio (o autobiografie) şi Epistola (documentul în care denunţă abuzurile britanicilor la adresa creştinilor irlandezi).

În filmuleţul de mai jos, este descrisă într-o manieră foarte interactivă şi desigur, de-o irlandeză aproape de limba chineză, povestea Sfântului Patrick.

De acolo am aflat, de exemplu, că trifoiul a ajuns să fie considerat simbolul floral naţional al Irlandei deoarece Sf. Patrick obişnuia să explice Sf. Treime prin apelul la un trifoi (shamrock în engleză), iar în felul acesta să promoveze mesajul lui Dumnezeu pe ţinuturile locuite până atunci de păgâni.

Dacă nu ştiaţi până acum, vă spun că Irlanda este singura ţară din lume fără…şerpi. Sau dacă sunt, nu locuiesc într-un număr prea mare în zona respectivă. Dispariţia acestor creaturi, deloc plăcute sufletului şi ochilor mei, a fost explicată tot prin venirea Sf. Patrick. Păgânii obişnuiau să-şi făurească obiecte de închinăciune care se semănau cu ei, iar odată ce a venit creştinismul, aceştia nu şi-au mai găsit rolul în ecuaţie.

Desigur, în zilele noastre sărbătorirea zilei de 17 martie implică petreceri cu adevărat grandioase, dar scopul principal este redat de înnoirea spirituală prin care a trecut poporul irlandez, precum şi de rugăciunile adresate misionarilor din întreaga lume.

Şi-acum că v-am prezentat originile zilei de 17 martie (care reprezintă şi data morţii Sf. Patrick), haideţi să descoperim aspecte din istoria şi cultura Irlandei:

  • Irlanda este situată în zona de nord-vest a Europei, fiind despărţită de Marea Britanie prin Marea Irlandeză;
  • Din punct de vedere politic, Irlanda este divizată în Republica Irlandei şi Irlanda de Nord (teritoriu care aparţine în continuare Regatului Unit);
  • Capitala Republicii Irlandei este Dublin, iar a Irlandei de Nord este Belfast;
  • Există 3 locuri din Irlanda care au fost incluse în patrimoniul UNESCO: Râul Boyne, Insula Skelling Michael şi Giant’s Causeway (drumul pietruit al uriaşului care reprezintă o întindere de 40 000 de coloane de bazalt, ce s-au format în urma unei erupţii vulcanice);
  • Cele două limbi vorbite sunt: irlandeza şi engleza, iar cea din urmă a fost inclusă în vorbirea curentă a irlandezilor după invazia normandă;
  • Criza cartofului” reprezintă un moment de cotitură în istoria Irlandei, deoarece au murit aproape 750 000 de oameni pe parcursul a 10 ani din această pricină;
  • Imnul Republicii Irlandeze sună cam aşa;

Acum de v-am stârnit interesul şi sper eu că vă doriţi măcar într-o mică măsură să vizitaţi “Ţara de smarald”, aveţi la dispoziţie site-ul Autorităţii Naţionale pentru Dezvoltarea Turismului.

Ardeal…capitala politeţii (printre altele)

Mă pregăteam eu de ceva vreme să scriu acest articol, dar în sfârşit mi-am făcut timpul necesar. Desigur, am avut parte şi de câteva evenimente care au contribuit în mod semnificativ, dar fără să detaliez prea mult, haideţi să trecem la subiectul nostru de azi: politeţea.

Nenea dicţionaru’ zice că politeţea este: atitudine, comportare conformă cu bună cuviinţă, amabilitate. Eu zic că nu ajung cei 7 ani de acasă pentru a ne forma o conduită, că mai trebuie să înotăm prin nişte ape pentru a ne şlefui personalitatea, dar cu siguranţă reprezintă un bun fundament. Şi ca orice fundaţie care este de calitate, cei 7 ani de acasă vor reprezenta baza necesară pentru parcursul pe care-l vom avea în viaţă.

No’ acuma de ce vorbesc eu de politeţe? În primul rând, am decis să abordez acest subiect, deoarece mi se pare că oamenii n-au destulă răbdare unii cu ceilalţi. Îl văd pe ai mei copilaşi (care sunt încă în formare, totuşi) cum se grăbesc să vorbească unii peste alţii sau toţi odată. Ori câteodată n-au un comportament impecabil, dar conştientizează în cele din urmă şi îşi asumă responsabilitatea pentru faptele sale.

Recunosc că, încerc pe cât posibil să-i învăţ că cele mai importante lucruri în viaţă nu sunt banii, faima şi posesiunile materiale, ci mai degrabă răbdarea, bunătatea şi politeţea. Atâta timp cât ai răbdare cu un om, vei avea şi disponibilitatea necesară de a fi politicos. Atâta timp cât eşti bun, vei din start o persoană care va avea răbdare cu celălalt. Iar…cu răbdarea treci marea!

Am să-mi amintesc mereu cuvintele profesorului meu de drept internaţional: sunt atâţia oameni inteligenţi în lumea aceasta, care reuşesc să pună în practică unele dintre cele mai năstruşnice idei, dar puţini dintre ei sunt buni. Câteodată inteligenţa ne face să fim aroganţi, ne permitem doze mai mari de ironie şi avem impresia că suntem superiori cuiva. Dar în final, toţi avem 2 mâini, 2 picioare, doi ochi, două urechi şi o inimă. N-ar fi rău ca atunci când se transmite informaţia de la minte spre gură să facă un ocol către inimă. Poate aşa i-am supăra mai puţin pe cei din jur.

Acuma, probabil vă veţi întreba de ce am făcut conexiunea cu Ardealul. Adevărul e că percep acest loc al României ca un teritoriu profund marcat de politeţe. Eu nu zic că alte regiuni ale României or fi mai bune sau mai rele, căci ştiţi voi deja cum stă treaba şi sincer, nu-mi doresc cu acest articol să fac comparaţii, doar să scot în evidenţă ce-mi place mie la meleagurile natale.

Îmi amintesc că în primele zile după ce m-am mutat în Cluj, mă grăbeam de la şcoală să prind autobusul pentru a ajunge la facultate. Am fugit eu lipa-lipa către staţie, dar eram la două treceri de pieton distanţă. M-a văzut şoferul maşinii care se apropia şi m-a lăsat să trec pe roşu, făcându-mi semn. La a doua, m-a văzut şoferul unui alt autobus care era în spatele celui pe care trebuia să-l prind şi m-a lăsat din nou să trec pe roşu pentru a ajunge în punctul dorit.

Apoi chiar în ziua în care m-am întors în Cluj pentru a-mi aduce toate bagajele pentru cămin, am fost plăcut surprinsă să fiu ajutată de un tânăr pentru a le trece liniile de cale ferată. Credeam că va veni cu mine până la trotuar, dar în cele din urmă, m-a condus până la staţia de Taxi.

Mi se întâmplă frecvent pe stradă să mă lovesc de oameni, din greşeală, cum mă grăbesc. Nu se supără niciunul, ba chiar mulţi dintre ei îşi cer scuze pentru mica tamponare. N-am întâlnit până acum unul dintre ei care să-mi spună ceva urât ori să-mi arunce o privire de parcă ar fi scăpat din cuşca leului.

Apreciez că oamenii îşi spun “Bună-ziua”, chiar dacă nu se ştiu decât din vedere. Poate de aceea avem un cartier în Cluj, care poartă acest nume. Doamna de la magazin spune de fiecare dată “Mulţumesc” şi te cheamă să revii.

Cred că până la această oră am dat peste o mulţime de exemple de politeţe. Oamenii sunt pur şi simplu amabili şi ţi-e mai mare dragul de ei. Ardeleni din fire nu se răstesc, nu prea se uită încruntat, iar de se stârneşte vreo ceartă o vor rezolva în dulcele calm strămoşesc.

Mi se pare la cei 22 de ani ai mei că viaţa e mult prea scurtă pentru a fi arogant, infatuat, nervos, nepoliticos, obraznic, impertinent sau ce sinonime mai vreţi pentru antonimul cuvântului “bunătate”.

Spun acest lucru, deoarece mai înainte am călătorit câteva etaje cu un tânăr care cânta la chitară. L-am întrebat ce anume ştie să cânte şi mi-a zis că face parte dintr-o gaşcă de băieţi care cântă la diverse instrumente şi dacă vreau să mă duc să-i aud, sunt bine-venită oricând.

Acesta-i Ardealul meu!

Deschiderea oficială a Asociaţiei Tineretul ONU din Cluj-Napoca

Pe data de 14 martie 2013, tinerii din Cluj-Napoca sunt invitaţi să participe la prezentarea Asociaţiei „Tineretul ONU” din Cluj-Napoca, cu începere de la ora 18:00, la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, în sala de conferinţe „Ion Muşlea”.

Astfel, studenţii clujeni cu un real interes în domeniul de activitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite vor afla mai multe despre ceea ce înseamnă implicarea într-o asociaţie care promovează valorile celei mai mari organizaţii din lume. În deschiderea evenimentului, va lua cuvântul dl. Mihai Croitor, lect. dr. al Universităţii Babeş-Bolyai care va vorbi despre modul în care structurată organizaţia la nivel mondial, impactul pe care îl are asupra cetăţenilor din întreaga lume şi mijloacele prin care îşi face cunoscute obiectivele.

Preşedinta organizaţiei clujene, Octavia Domide, va susţine o prezentare despre Asociaţia Tineretul ONU din România (UN Youth Association of Romania)  în care va puncta aspecte precum: rolul asociaţiei la nivel naţional, modalităţile de implicare pentru studenţii români, proiectele în desfăşurare precum şi direcţiile stabilite pentru filiala clujeană.

În continuare, cei prezenţi în sală vor putea urmări mesajul video transmis de către doamna Simona Miculescu, Ambasador al Misiunii Permanente a României la ONU. Excelenţa Sa va evidenţia importanţa implicării tinerilor în misiunea  Organizaţiei Naţiunilor Unite precum şi rolul pe care studenţii îl au în ceea ce priveşte atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.

Un punct important îl constituie anunţarea procesului de recrutare. Practic, în perioada 14-25 martie, studenţii se pot înscrie în Asociaţia Tineretul ONU din Cluj-Napoca, prin trimiterea unui Curriculum Vitae la adresa de e-mail: [email protected] . În etapa următoare vor fi contactaţi pentru a lua parte la un interviu.

Printre evenimentele care urmează să fie organizate în următoarea perioadă se numără o dezbatere pe subiectul „2013 – United Nations International Year of Water Cooperation” (22 martie 2013), alături de o proiecţie de filme pe tema traficului de persoane, un concert caritabil planificat pentru luna aprilie şi o simulare ONU pentru elevii de liceu, realizată în perioada 1-2 aprilie în colaborare cu Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca.

Sufăr de SPN!

Majoritatea oamenilor din lumea aceasta încalţă un condur şi devin tovarăşi de drum de la prima întâlnire. După cum bine vă puteţi da seama, eu nu intru în eşantionul oamenilor normali, aşa că astăzi am să vă vorbesc despre cum e să fii suferind când vine vorba de pantofi.

Pornim cu dreptul în acţiune, explicându-vă ce înseamnă SPN şi de unde vine. În sens restrâns, SPN se referă la “Sindromul pantofului nou“, adică starea aceea de incomoditate pe care o am din prima zi când port un pantof şi până cam la aproximativ o lună, când s-au mai cernut relaţiile între noi şi putem spune că am pus pirostriile unui parteneriat durabil. Se manifestă prin următoarele: “mă bate pantofu’ ” la câlcâi, îmi “sugrumă” degetul mic (câteodată de la ambele picioare) şi mă strânge chiar dacă în prima zi părea cel mai destoinic apărător al nudităţii talpei mele.

În astfel de condiţii, mă simt datoare să vă povestesc cum a început totul. Până la grupa mare de la grădiniţă am impresia că toate încălţările mi-au venit mănuşă (sau nu-mi amintesc eu să fi avut incidente cu acestea), dar mama s-a decis într-o frumoasă zi de 6 decembrie să mă fericirească cu o pereche de cizme de care-ţi era mai mare dragul. Negre,  din piele întoarsă şi extrem, da’ extrem de atrăgătoare. No’ le-am plăcut atât de mult, încât în primele 3 nopţi a fost nevoită să mă lase să dorm cu ele în pat. Da, acela a fost momentul în care am început să iubesc pantofii!

Bineînţeles că, noaptea pantofii erau asemenea celei pe care-i avea Cenuşăreasa în poveste, dar ziua prin nu ştiu ce vrajă se transformau în zmei pentru picioarele mele şi la vârsta de 6 ani am început să am primele bătături. De atunci, mi-am zis hotărâtă că pantofii care vor trece testul piciorului meu, vor fi cu adevărat meşteriţi cu gândul la cei care-i vor purta.

Au trecut anii, am suferit în varii rânduri de SPN. Ba odată, am rămas uimită să văd că şi papucii de casă pot jena. Eram prin 2008 şi mă întorsesem din Franţa cu o minunată pereche de papuci roz cu doi iepuri pe ei. Păreau atât de pufoşi şi de confortabili la prima vedere, că nu m-a lăsat sufletul să nu-i cumpăr. Dar nu judeca o pereche de papuci după aparenţe, căci amar s-ar putea să te înşeli. Degetele mici de la picioare de ar fi avut gură, ar fi răcnit din toţi plămânii. Dar aşa se mulţumeau să se înroşească puţintel şi să-mi transmită printr-un cod morse al picioarelor că e cazul să nu-i mai încalţ.

Tot prin acelaşi an, mi-am cumpărat prima pereche de pantofi cu toc. Eu, Taur de meserie, care prefer încălţămintea practică pentru vecie, deşi în secret râvnesc după o pereche de pantofi cu tocul de 12 cm, am fost nevoită să mă cocoţ pe “turnurile gemene” şi să merg la nuntă. Vă imaginaţi că după o horă şi un vals, i-am părăsit sub masă! De atunci şi până în prezent, la fiecare petrecere dansabilă, mă asigur că ringul e îndeajuns de curat pentru a-mi părăsi accesoriile. De fapt, şi dacă nu e, tot am să fac asta, căci nu rezist eu prea mult cu dânşii la purtător.

Cum sunt foarte selectivă în privinţa încălţărilor (da, trebuie să fie de calitate, căci altfel poate să rămână în vitrină din partea mea) nu pot spune că am multe perechi. Merg pe principiul “Puţin, dar bun” şi atunci îmi achiziţionez din magazinele de profil (să mai fie şi româneşti pe deasupra). Partea mea preferată din situaţia aceasta e momentul în care mă descalţ pentru a intra într-o casă şi se vede frumos scrisul “Made in Romania”.

Anul trecut, prin primăvară îmi căutam o pereche de papucei (eu le zic la toţi papuci, chit că se numesc cizme, ghete, sandale, pantofi) potriviţi pentru noul sezon. Mama-mi spusese că ştie ea un magazin cu tradiţie din Oradea unde s-ar putea să-mi găsesc…aleşii. Am fost oleacă sceptică la început, deoarece eu pusesem ochii pe un alt magazin, dar am zis în final că tot mamele ştiu mai bine. Aşa că am purces.

Colo la magazin, mi-au sărit în ochi 3 perechi odată. Vă zic sincer, ca la mine e vital să-mi sară ceva în ochi, că altfel n-o să cumpăr piesa respectivă, oricât de classy ar fi. Cu greu m-am putut decide pe care domnişor pantofior îl voi proba, iar în cele din urmă mi-am făcut un top 3 din care aveam să aleg.

Pe primul loc se afla o pereche de pantofi negri. Ştiţi dictonul: negru merge la orice şi nu se vede praful/murdăria pe ei; pe locul doi trona o pereche de pantofi crem care mergeau cu absolut toate piesele vestimentare pe care le aveam, de la rochiţe la pantaloni şi inclusiv sarafane. Partea proastă era reprezentată de culoare. De îndată ce mă va călca cineva pe ei, se va vedea instantaneu. Pe locul III i-am plasat pe dinstinşii pantofi cu puţintel toc. Perfecţi pentru viitoarea studentă de la Cluj, dar parcă prea inconfortabili pentru picioarele mele pline de mofturi. Aşa că în cele din urmă, i-am ales pe cei de pe locul II. Am plătit 145 de lei şi am fost extrem de încântată ei. Toată experienţa aceasta se petrecea la magazinul Leofex .

Acum o fi acum. Pantofi am, dar oare picioarele mele au disponibilitatea necesară de a se purta cuviincios măcar o dată în viaţă? Recunosc că n-au prea avut milă de mine şi timp de o săptămână s-au răstit la mine. Ba mă jenau în spate, ba la degetul mic, ba…deja cunoaşteţi problema. Verdictul era pus: eram din nou suferindă de SPN!

Acum câteva zile am văzut un anunţ bine întocmit pe un site de recrutări: aceeaşi companie mai sus menţionată era în căutare de purtători de pantofi. Am zis că ar fi mai mult decât job-ul ideal pentru mine din pricina experienţei anterioare şi a sincerităţii debordante de care pot da dovadă. Unde mai pui la socoteală că ştiu să întocmesc cel mai obiectiv feedback?

Dar, să vedem de fapt, care e tot mecanismul campaniei lansate de către Leofex. Cu ocazia lansării noii colecţii de primăvară-vară, Leofex angajează 20 de persoane din toată ţara pe poziţia de Shoe Tester. Colaborarea este de scurtă durată, în jur de o săptămână dacă nu mă înşel, iar sarcina angajatului e aceea de a transmite informaţiile relevante cu privire la o pereche de pantofi pe care şi-i va alege în prealabil de pe site şi pe care va trebui să-i poarte.

Nu e un job deloc uşor, mai ales pentru persoanele ca mine, dar gândiţi-vă cât de mult contează că o companie de pantofi întreabă, în sfârşit, consumatorul despre modul în care percepe noile produse lansate. Şi nu vorbim aici de un pachet de pufuleţi pe care-i mănânci o dată la 2 săptămâni, ci de o pereche de pantofi care dacă sunt bine făcuţi, ar trebui să te ţină cu anii.

Căci după ce te obişnuieşti cu o pereche de pantofi cu greu îi mai laşi din picioare. Chiar şi noaptea când dormi. 😛