Surpriză pentru mama

Sunt omul surprizelor, asta ştie orice persoană care mă cunoaşte câtuşi de puţin. Ziua de azi nu putea fi sub un alt semn, având în vedere că mama împlineşte frumoasa vârstă de 45 de ani, dintre care ultimii 23 de ani mi i-a dedicat în exclusivitate.

Nu credeam că planurile mele de a-i înfrumuseţa ziua mamei se vor dovedi atât surprinzătoare chiar şi pentru mine. Lansam la un moment pe Facebook întrebarea “Dragi orădeni, e cineva care m-ar putea ajuta cu o mică surpriză pentru mama?” şi până să verific dacă a răspuns cineva, primisem deja câteva mesaje şi comentarii.

Atunci mi-a venit ideea: ce-ar fi dacă mi-aş implica toţi prietenii pe care-i am prin preajmă într-o surpriză pentru mama? Ce-ar fi dacă ar suna-o, i-ar trimite mesaje şi ar felicita-o cu ocazia zilei ei de naştere? Am primit doar răspunsuri pozitive la apelul cel puţin ciudat. Mulţi dintre ei, amicii mei, n-o cunoşteau pe mama, n-au văzut-o niciodată şi le era oarecum ruşine să sune ori s-o contacteze. Dar spunându-le cât de mult s-ar bucura, mi-au făcut pe plac şi au început telefoanele. În mai puţin de 2 ore, mama era căutată la telefon de cunoscuţi şi necunoscuţi care se intitulau “prietenii/colegii Elizei“. De la doamna profesoară din liceu, la colegi de serviciu, la prieteni din asociaţiile de voluntariat, la oameni dragi din ţară şi chiar la cunoştinţe cu care nu mai luasem legătura de ceva timp, toţi o căutau pe mama. Erau solii fiicei sale, ai acelei fiinţe care are o dragoste nemăsurată pentru cea mai iubită dintre pământence.

Urările au fost precedate de o altă surpriză. Un prieten m-a aşteptat în gara din Oradea cu o pizza, special comandată pentru mama. Ştia că nu pot coborî în acea staţie şi trebuia să merg mai departe, aşa că a venit cu cele necesare, inclusiv cu ketchup pentru a-i scrie “La mulţi ani”. Cristi, îţi mulţumesc din inimă pentru acest ajutor pe care mi l-ai acordat. Sunt mândră să te cunosc.

Apoi, am complotat cu domnul care vinde bilete în tren. Când ajungeam în staţie, trebuia să-i înmâneze mamei bagajele şi să-i spună că eu a trebuit să mă opresc în Oradea. Atunci urma să sar din tren şi să strig “La muuuuulţi ani!”. Dar mama a întârziat la peron, aşa că m-am dus eu frumuşel înaintea ei.

M-a strâns în braţe şi nu-i venea să creadă toate cele pe care le făcusem. Am deschis cutia de pizza acolo, în drum, şi am strigat “La muuuulţi ani, mămica mea!”. Iar ea m-a pupat şi mi-a mulţumit pentru gestul pe care-l făcusem. Era deosebit de încântată de surpriza pe care i-o pregătisem şi nu-i venea să creadă cum i-am mobilizat pe prietenii mei. Ba, le-am căutat chiar şi pe rudele din Spania, cărora le mulţumesc pe această cale.

În drumul spre casă, îmi povesteşte de toate urările pe care le-a primit din partea prietenilor mei. Chiar atunci soseşte un mesaj, ce începea aşa “Cea mai bună mămică din Ardeal“…mulţumesc expeditorului pentru titlul acordat. Profunda mea recunoştinţă se îndreaptă către voi, toţi cei care aţi făcut această surpriză să aibă loc. V-aş enumera, dar mi-e frică să nu uit pe careva. Aşa că mă inclin în faţa gestului vostru.

Şi-acum să vă expun motivele pentru care o iubesc eu atât de mult pe mama. Nu mulţi ştiu, dar eu am crescut singură. Doar cu ea şi bunica. De când am venit pe lume, am fost centrul universului ei şi şi-a îndreptat toate eforturile pentru a-mi da o educaţie corespunzătoare. Ştia ea că va fi singura modalitate prin care eu voi reuşi să-mi fac un viitor. N-a greşit. La 23 de ani, am ajuns să trăiesc în Cluj-Napoca pe propriile picioare, cu un loc de muncă, 2 masterate şi activităţi de voluntariat.

Mamă:

– la 3 ani, oftam pentru că nu mă lăsai să pun mâna pe jucăriile altora; nu ştiam atunci că tu mă învăţai cum să-i respect pe ceilalţi şi să nu mă ating de ceea ce nu-mi aparţine.

– la 5 ani, m-am dus înaintea ta pentru a vedea dacă mi-ai cumpărat mingea roşie; am fost dezamăgită că n-am găsit jucăria dorită în plasă, dar uitasem că tu te întorci acasă după un serviciu de 14 ore;

– la 7 ani, ai venit cu mine la şcoală în fiecare dimineaţă şi eram supărată că nu merg singură la fel ca alţi copii; uitasem că vroiai să mă protejezi în faţa maşinilor care împânzeau strada;

– la 10 ani, m-ai dat la Liceul Pedagogic, cu gândul că voi fi învăţătoare; nu mi-a picat bine că n-am fost consultată şi nici nu m-am gândit că tu-mi pui un viitor în faţă;

– la 12 ani, îmi spuneai să nu merg la niciun Internet Cafe; uitasem că vroiai un copil care să citească în continuare mult şi nu unul care să-şi piardă vremea într-o companie proastă;

– la 15 ani, plângeam că nu m-ai lăsat să stau la banchet până târziu în noapte; uitasem că tu ai stat 30 de minute în ploaie pentru a mă aştepta să mergem cu ultimul autobus acasă;

– la 18 ani, îţi reproşam că nu mi-ai lăudat niciodată performanţele şcolare în faţa celorlalţi; uitasem că tu eşti un om modest, care vroia să-mi arate că mai am încă multe de realizat;

– la 22 de ani, eram tristă că nu vrei să mă laşi să plec de lângă casă; uitasem că eu eram motivul tău de a te întoarce acasă cu drag;

– la 23 de ani, ai venit la serbarea clasei mele, în Cluj-Napoca şi nu am apucat să te prezint părinţilor şi copiilor, după cum aş fi vrut; în schimb, am reuşit acum să te cunoască o bună parte din amicii mei;

Vedeţi voi, dragi prieteni, mama ştie mereu de ce. Chiar şi atunci când n-avem noi răspunsuri la întrebări.

La mulţi ani, mămica mea!

17 băncuţe

17 băncuţe goale sunt orientate către tablă. Acolo a rămas un exerciţiu de matematică, puţin prăfuit. Nu se aude niciun zgomot, liniştea s-a aşternut peste clasa care era acoperită de expresia rostită îndelung: “Domnişoaaaaaaara învăţătoaaaaaare”.

Azi a fost ultima zi când micii discipoli şi-au ocupat cu sfială locul în băncuţe. Nu s-au mai grăbit să se aşeze ori să-şi aşterne cărţile. Ştiau că va veni momentul când vor trebui să se ridice, iar manualele au fost deja predate. Dintr-un colţ al clasei se uitau cu un ochi la cei care nu le vor mai duce acasă. Vor rămâne acolo până vor fi preluate de următoarea generaţie.

Actuala stă să plece. Domnişoara rosteşte un discurs pe care nu şi l-a pregătit de acasă. De data aceasta, n-a mai putut fi omul acela pragmatic care să schiţeze ce are de spus. De data aceasta, a vorbit inima în locul ei. Le-a spus cu o voce tremurândă că a venit momentul în care trebuie să coboare din avionul clasei a IV-a. Călătoria în ciclul primar s-a terminat. Acum vor staţiona pentru câteva luni în “aeroportul”, numit vacanţa mare.

Când a vrut să le spună cât îi iubeşte, o lacrimă a luat-o la vale pe obraz. În toiul călătoriei altora, s-a uitat către toţi şi i-a îmbrăţişat cu privirea. Atunci ei s-au năpustit către ea şi au luat-o în braţe. S-au lipit asemenea unor etichete. S-ar fi bucurat dacă ar fi putut să-i păstreze pentru totdeauna aşa.

Dar i-a trimis acasă, ştiind că dacă vor mai rămâne în jurul ei, nu va mai putea să-i lase să plece. S-a aşezat la catedră şi s-a uitat la clasa ei. Vedea mânuţe ridicate, auzea chiote de bucurie pe hol, i se adresau vorbe precum “Ce aţi scris acolo?” sau era întrebată dacă a desenat pe tablă un pom sau o mumie.

S-a plimbat prin clasă şi a strâns fiecare amprentă găsită. Le va păstra pe toate în înimă. Fiecare zâmbet ştrengăresc, fiecare privire sinceră, fiecare mânuţă ridicată, fiecare legănare de scaun sau desen pe spatele caietului.

Ea n-a lucrat nici măcar o zi. Ea a venit acolo cu o misiune: vroia să-i facă pe copii să iubească şcoala, să simtă fiecare că are locşorul în clasă, să zâmbească măcar o dată pe zi şi să se trezească a doua zi cu bucurie, ştiind că că vor ajunge la şcoală.

Avea un ideal, numit “Mary Poppins”. Vroia să transforme şcoala într-un loc fericit, în care copiii vin pentru că vor, nu pentru că trebuie. Puţin câte puţin, i-a învăţat pe copii să aibă propriile lor ţeluri, să muncească pentru ele, să privească dincolo de aparenţe şi să rămână nişte “mici prinţi”, fascinaţi de copilărie.

Azi şi-a dat seama că litera clasei marca începutul numelui ei. O parte a rămas acolo, la catedră, gata să pregătească înviorarea de dimineaţă. Celelalte două părţi erau incluse în valorile pe care le-a stabilit la începutul anului şcolar: excelenţa şi echipa.

Le-a insuflat pasiunea pentru societate elevelor sale. Au obţinut primul premiu judeţean la olimpiada de educaţie civică, din istoria şcolii. A participat şi la alte concursuri, a predat cu drag, a povestit la istorie mai mult decât scria în programă.

I-a mutat pe elevi în cursul anului, până când a aplanat toate conflictele. I-a pus în aceeaşi echipă pe cei care nu se înţelegeau bine pentru a-i învăţa să coopereze. Le-a arătat că succesul aparţine celor uniţi. Iar ei i-au arătat domnişoarei că pot fi o familie.

Când a venit în Cluj-Napoca, nu avea decât o singură prietenă. Nu s-a simţit niciodată singură, fiindcă i-a avut pe ei. Minunile acelea din sala de clasă, care n-o lăsau să plece acasă tristă. Astăzi i-a salutat cu “La revedere”, fiindcă nu i-a plăcut niciodată să spună “Adio”.

Contextul s-a dus şi nu vor mai fi niciodată elevii domnişoarei învăţătoare. Vor rămâne în schimb prietenii ei şi motivele pentru care astăzi decizia de a se muta în Cluj-Napoca s-a dovedit a fi una extraordinară.

Indiferent de viitorul pe care-l va avea, va rămâne mereu dascălul de la clasă. Acel om care va fugi cu sufletul în fiecare dimineaţă către sala de clasă, fiindcă acolo o vor întâmpina 17 suflete de copil.

Chiar dacă acolo o vor fi nişte băncuţe goale, ea îi va vedea pe toţi. Căci mica ei familie din Cluj-Napoca va rămâne pentru totdeauna în acelaşi loc!

“Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într-însa.”

(Motto-ul Şcolii Gimnaziale “Horea”)

Cronica unei pasiuni

Acum doi ani, primeam un email de la câteva sute de kilometri depărtare. Autoarea acestuia, Eugenia, mă anunţa că am fost acceptată în Asociaţia Young Initiative şi urma să ne cunoaştem mai bine pentru a vedea cum ne vom desfăşura activitatea.

Ţin minte că era o zi de joi, mama era prin apropierea mea, iar primul gest pe care l-am făcut a fost să sar de pe scaun şi să zburd prin casă, în semn de fericire. Da…am un ritual puţin mai ciudăţel atunci când vine vorba de lucrurile care mă fac fericită şi poate fi destul de amuzant pentru cei din jurul meu.

La momentul respectiv îmi încheiasem activitatea într-o asociaţie studenţească din Oradea, de care mi-a fost mai mare dragul, prin urmare noua aventură trebuia să merite zâmbetul lipit de colţurile urechilor. Urma să fac parte dintr-un ONG bucureştean, iar munca mea va fi cunoscută de un public destul de numeros.

M-am fâstâcit olecuţă după închiderea email-ului. Oare mă voi descurca? Oare voi reuşi să mă integrez într-o echipă alături de care voi lucra de la distanţă? Dar vor fi prietenoşi? O să mă placă? Mă vor ajuta atunci când voi solicita acest lucru? Timpul mi-a răspuns rând pe rând la toate întrebările pe care mi le-am pus singură.

Am intrat în proiectul Blogunteer.ro şi în felul acesta am pus prima cărămidă la promovarea voluntariatului din România. Înainte le spuneam oamenilor din jur cât de frumoasă este această activitate, dar vorbele zburau, nu rămâneau scrise nicăieri. Acum aveam ocazia să spun poveşti. Nu de orice fel, ci despre voluntari. Primul articol pe care l-am avut de redactat a fost tocmai despre mine. Pe când mă aflam eu în staţia de tramvai din Oradea, mă sună o tipă de la Ţara lui Andrei, propunându-mi să realizez un material despre beneficiile pe care mi le-a adus voluntariatul. Fusesem recomandată de către conducerea AYI şi iacătă-mă la 11 zile după intrarea în asociaţie cum scriam pentru cel mai mare proiect de CSR din România.

La două luni de activitate, mă puteam mândri cu o nouă reuşită. În timpul unei şcoli de vară, am cunoscut-o pe fondatoarea Asociaţiei “Ovidiu Rom” şi anume – doamna Leslie Hawke. Am contactat-o pentru un interviu, i-a făcut plăcere să-mi răspundă la întrebări, iar materialul se găseşte aici.

Luna octombrie a venit cu o nouă provocare. Eram propusă pentru rolul de manager al proiectului online şi recunosc că-mi tremurau toţi dinţişorii. Nu ştiam la acea vreme cum am să mă descurc că comunic cu toţi membrii echipei mele, cum îi voi motiva, ce impresie am să le fac partenerilor noştri şi dacă sunt persoana potrivită pentru acest rol. Dar se pare că atunci când n-ai tu destulă încredere în tine, au alţii. Cărora le mulţumesc acum.

În anul 2012 lucram la nişte dosare de voluntar, în care i-am intervievat pe amicii pe care i-am făcut în cadrul diferitelor evenimente. Vorbeam despre ceea ce înseamnă sectorul non-profit în Iran şi Indonezia. Începeam să mă familiarizez tot mai mult cu partea de project management şi prindeam drag de oamenii alături de care lucram.

În acelaşi an, mi-am cunoscut colegii care fac parte din proiectul “Punţi către Cunoaştere”. Am fost în vizită la Centrul de Primire Urgenţă Copil Abuzat din Sectorul 4 şi am plecat de acolo marcată. Câteva ore mai târziu, redactam din gară această poveste. În aceeaşi perioadă, vizitam pentru prima dată spaţiul BiblioLounge din cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi mă gândeam cât de norocoşi sunt tinerii bucureşteni că au la dispoziţie asemenea facilităţi. Mi-au căzut ochii pe o broască de pluş şi cu greu am vrut să părăsesc incinta fără dânsa. Anul acesta am fost iar. Doamnele de la bibliotecă mi-au făcut permis, chiar dacă m-am dus doar în trecere. Mi-au zis că nu se ştie când mai revin. Aşa că am permis de Bucureşti. De bibliotecă, desigur.

2013 a adus o conexiune cu locul de muncă. Prin primăvară am publicat compunerile a 3 fetiţe din clasa mea. Erau despre voluntariat, aveau o perspectivă interesată, nu le-am influenţat în niciun fel direcţia spuselor şi cu toate acestea gândeau în asentimentul meu. Cum nu prea-mi place să amestec lucrurile pe care le fac, a rămas singurul articol care are legătură cu locul de muncă.

Luna trecută am fost în Bucureşti, din motive de “profesie”, desigur. Urma să organizez alături de alţi colegi din Asociaţie participarea noastră la Târgul Economiei Sociale – ONGFest, iar aşa ceva nu se poate face de la distanţă. Aşa că am avut contextul prielnic de a-mi cunoaşte şi mai mulţi colegi, de a le ţine companie pe banca din faţa cortului, de a învăţa cum se dansează salsa, de a pune ţara la cale alături de ei, de a zâmbi mult şi des.

Ba chiar mi-am întâlnit faţă-n faţă membrii din echipă şi nu vă spun ce bucurie poate să aibă un manager când îşi vede în cele din urmă o parte din colegi. Cunoşti oamenii respectivi destul de bine, ţinând cont de faptul că ai muncit alături de ei, dar îţi doreai să-i vezi cum reacţionează în preajma ta, ce emoţii transmit, să-i strângi în braţe şi să le mulţumeşti pentru activitatea de până acum. Căci un manager de proiect bazat pe voluntariat îşi “plăteşte” membrii în mulţumiri, aprecieri şi îmbrăţişări. Iar gratitudinea primită în schimb vine să confirme că totul a fost bazat o frumoasă relaţie de colaborare.

Pe la finalul lunii mai primesc un telefon din partea unei persoane necunoscute. Răspund şi mi se spune “Bună ziua! Sunt X de la Fundaţia “Preţuieşte Viaţa”, iar Andreea (n.r. Andreea Marin) v-a răspuns la întrebările pe care i le-aţi adresat.” Mulţumesc pentru înştiinţare şi mă bucur teribil la masă. Realizam un interviu cu o persoană cunoscută din România şi mă centrasem doar pe voluntariat. A fost un moment special pentru mine.

Recunosc că dintre toate reuşitele din acest proiect, cel mai drag mi-a fost de oameni. Eu fac parte dintre aceia care susţin că rezultatele sunt aduse de către oameni. Ceea ce înseamnă că trebuie să le fii alături şi să-i susţii, aşa cum la rândul tău eşti susţinut de către alţii. Mi-au dat lacrimile când am citit acest articol. Se pare că nu e nevoie să fii alături de un om zi de zi ca să ajungi să-l cunoşti şi să ştii ce-l va emoţiona.

Acum, privind retrospectiv la cei 2 ani care au trecut, trebuie să mulţumesc celor care au crezut în mine. Unul a fost managerul de proiect care m-a recrutat şi celălalt a fost preşedintele asociaţiei, care mi-a stat alături pe parcursul întregii activităţi.

Nu ştiu dacă am fost cel mai bun manager de proiect şi cel mai bun blogger. Ştiu doar că timp de 2 ani de zile am avut folder-ul cu Blogunteer deasupra tuturor celorlalte foldere. Mi-a fost drag de proiect, am încercat să învăţ cât mai multe, să intru în contact cu cât mai mulţi oameni faini şi să le arătăm împreună că dacă faci voluntariat în România nu eşti unu’ care pierde vremea. Eşti unul care câştigă vremea!

Universitatea care mi-a schimbat viaţa

În luna ianuarie a anului trecut, eram foarte sigură că masteratul meu se va desfăşura într-o altă parte decât mult-iubitul oraş – Oradea. Acest deziderat nu era cauzat de faptul că desconsideram facultatea pe care urma s-o termin sau aveam nemulţumiri legate de profesori. Din contră, cred că specializarea pe care am urmat-o, anume “Relaţii Internaţionale şi Studii Europene” şi-a pus amprenta asupra mea. Atât de mult, încât mi-am dorit să fiu un profesionist în domeniu.

Aşa că am început să caut fel de fel de masterate care să-mi poată îndeplini expectanţele academice. Mi-am dorit tare mult să studiez într-o altă limbă, tocmai pentru a nu pierde exerciţiul lingvistic şi pentru a fi în ton cu specificul urmat. Paşii mi s-au oprit la un moment dat în dreptul site-ului http://euro.ubbcluj.ro/ . Aşa am aflat eu mai multe informaţii despre masteratul în limba franceză “Studii Politice Europene Comparate”, organizat în cotutelă cu Universitatea Paris – Est Marne la Vallée.

Dar până să vă povestesc mai multe despre ce am făcut aici în 2 semestre, am să vă zic ce înseamnă să ai un vis. În anul 2009, îmi depăşeam marea frică faţă de tuneluri, călătorind pentru prima dată cu trenul, în direcţia Cluj-Napoca. Eram forţată de decizia majorităţii să aleg acest mijloc de transport pentru a participa la Olimpiada Naţională de Istorie. Nu mai fusesem în Cluj de prin clasa a III-a, când o doamnă pasăre ce şedea cocoţată pe statuia lui Mihai Viteazul şi-a lăsat “avuţiile” tocmai în capul meu.

Aşa că aveam o dublă reticenţă: să umblu toată ziua cu umbrelă şi câte lanterne să-mi pun la mine pentru a întâmpina întunericul din cele 4 tuneluri. Din fericire, Clujul mi-a oferit nişte surprize de zile mari: am stat pentru prima dată într-un internat şi-a fost chiar OK, obţinusem nota 8.50 la olimpiadă şi mă puteam întoarce acasă destul de onorabil şi…vizitasem ceea ce urma să fie punctul de cotitură al vieţii mele.

Într-o zi, având pauză de la învăţat, am purces eu spre Str. Emanuel de Martonne unde ştiam că se află Facultatea de Studii Europene. Am intrat sfioasă pe uşă, m-am îndreptat către avizier şi apoi cu o cvasi-frică am urcat scările. Mă temeam eu că va veni cineva la un moment dat şi mă va întreba ce caut acolo. N-a fost aşa, drept pentru care mi-am continuat traseul. Am ajuns la etajul 1 în faţa unei săli de curs şi mi-am spus hotărâtă “Fie ce-o fi, dar eu am să ajung să studiez aici!”.

Am plecat teribil de încântată de acolo şi m-am întors acasă. I-am zis mamei de planurile mele, dar m-a adus cu picioarele pe pământ. Nu prea aveam eu cum să studiez în Cluj. Aşa că mi-am pus marele vis într-un sertăraş al memoriei pentru momentul în care voi putea face acest lucru.

Anul trecut a fost marcat de clipa decisivă. Ştiam că masteratul nu presupune ore de dimineaţă, prin urmare voi putea munci şi în felul acesta am să fiu eu pe propriile picioruşe în Cluj. După ce iniţial, mă băteau gândurile să merg în Bucureşti, am renunţat la idee din pricina distanţei. Şi iacătă că am luat decizia cea bună.

În vara lui 2012 am susţinut examenul de admitere care era bazat pe un proiect de cercetare şi un interviu cu comisia de specialitate. Având în vedere că luasem nota maximă la interviu, mă puteam pregăti cum se cuvine pentru toamnă.

Urma să-mi găsesc un loc de muncă, să mă mut în cămin, să-mi fac prieteni noi şi s-o iau practic de la 0. N-a fost deloc uşor, dar a meritat tot efortul. Astăzi, la 8 luni după mutarea mea, pot spune că Universitatea Babeş-Bolyai, prin Facultatea de Studii Europene mi-a schimbat viaţa. M-a ţinut lipici de visul meu şi în felul acesta am învăţat ce înseamnă să fii independent. Am avut ocazia să practic limba franceză, care-mi este atât de dragă, să învăţ de la profesori cu adevărat pregătiţi, să particip la conferinţe şi evenimente, să cunosc oameni impresionanţi din domeniu şi mai ales m-am dus pe drumul meu.

Ştiam că vreau performanţă şi asta am primit. Masteratul de “Studii Politice Europene Comparate” mi-a pus la dispoziţie următoarele facilităţi:

  • O majoritate de cadre didactice de la universităţi franceze;
  • Burse oferite de către Ambasada Franţei;
  • O diplomă din partea statului român şi una din partea statului francez:
  • Posibilitatea de a realiza o disertaţie în cotutelă;
  • Contactul cu persoane din sectorul intreprinderilor şi agenţiilor francofone;
  • Participarea la simpozioane cu lucrări în limba franceză;
  • Colegi veniţi din alte ţări, prin programul Erasmus Mundus MITRA;
  • Un cadru multicultural, orientat către interacţiunea dintre profesori şi studenţi.

Mai mult de atât, am avut materii cu adevărat interesante precum: Etică şi politică în Europa, Norme şi societate, Politică internaţională, Multiculturalism în Franţa, Politici ecologice, Instituţii şi întreprinderi francofone în Europa, iar lista poate continua. Dacă în primul semestru, ne-am concentrat mai mult pe partea economică, în semestrul II atenţia s-a mutat pe componenta politico-culturală.

Am apreciat faptul că în acest semestru am primit mai multe lucrări de realizat pe ceea ce am înţeles noi la cursuri. În prezent lucrez la un text argumentativ despre (in)capacitatea oamenilor de a-şi face propriile legi, un expozeu despre cartea “Lettre sur la tolérence” şi un eseu despre ideea lui Rémi Brague – “L’Europe est une culture”.

Aşadar, viaţa mea la Universitatea Babeş-Bolyai e departe de a fi plictisitoare, monotonă sau incertă.

 

P.S. Prin intermediul acestei facultăţi am avut ocazia de a-l cunoaşte pe scriitorul Pascal Bruckner, al cărui interviu acordat îl găsiţi aici.