Mihnea Blidariu – Activist pentru Roşia Montană

Pe Mihnea Blidariu l-am cunoscut imediat după ce m-am mutat în Cluj-Napoca. Primisem eu un anunţ pe email cum că aş putea să fac parte din echipa de organizare a Zilei Roşiei Montane, iar în acest fel am ajuns să stăm la aceeaşi masă. Mi se pare unul dintre cei mai faini oameni pe care-i ştiu. O fi din cauză că omul are o cauză pentru care luptă, că nu se lasă dus de valul promisiunilor materiale şi e genul de persoană amabilă, care stă să-ţi răspundă la orice întrebare.

Având în vedere că protestăm amândoi pentru Roşia Montană, m-am gândit că v-ar interesa o poziţie din partea unui activist convins, ţinând cont de faptul că presa ultimelor luni e inundată de reclame RMGC. Dacă până acum nu ştiaţi mai multe despre roşieni şi ce se întâmplă cu aurul din munţii Apuseni, poate că acest articol vă va fi de ajutor. Cel puţin, eu asta sper.

Când şi cum ai ales să te implici în susţinerea cauzei Roşia Montană?

Am aflat despre situaţia de la Roşia Montană în 2003, prin nişte prieteni şi am ales imediat să mă implic. Mai întâi am cântat cu Luna Amară la FânFest, apoi am devenit tot mai implicat, mai ales în protestele de stradă, dar şi în organizarea festivalului FânFest.

Ce anume te-a determinat să fii un fidel susţinător?

Am ajuns la concluzia că Roşia Montană este un loc extrem de complex, cu o situaţie extrem de complexă în ceea ce priveşte patrimoniul istoric şi arheologic, mediul social, economia locală, problemele de mediu, problemele de legislaţie, corupţia autorităţilor, dezmembrarea comunităţii locale. Am considerat că Roşia Montană este un caz care ilustrează, la scară mică, situaţia în care se află întreaga Românie. Şi am hotărât că, pentru mine, ăsta va fi punctul în care voi spune până la capăt: AJUNGE!

Care sunt cele mai importante acţiuni pe care le-ai coordonat sau în care ai fost implicat?

FânFest este cea mai importantă “acţiune” la care particip în fiecare an. Anul acesta va fi între 15 şi 18 august. Despre restul acţiunilor…prefer să nu dau detalii.

Ai putea să-mi prezinţi un scurt istoric al exploatării la Roşia Montană?

Exploatarea aurului, la Roşia Montană, datează din timpuri pre-romane şi romane. Mărturie stau galeriile şi vestigiile istorice descoperite în zonă. Aurul a continuat să fie exploatat de-a lungul istoriei, din Evul Mediu până în epoca modernă. Datorită prezenţei aurului, zona a fost una foarte cosmopolită, Roşia Montană a fost, de fapt, aproape un orăşel la începutul secolului XX. Diversitatea etnică era semnificativă: români, maghiari, saşi, rromi, italieni şi mulţi alţii. Exploatarea auriferă a stat deschisă şi după Revoluţie, până în 2006, când a fost închisă. Printre cei care au cerut închiderea minei s-a numărat şi compania canadiană Gabriel Resources. Sau, după o ştiu cei mai mulţi, Roşia Montană Gold Corporation…

Din ce trăiau localnicii până la venirea canadienilor?

Unii au fost – şi sunt – fermieri, agricultori, câţiva deţineau – şi deţin – pensiuni turistice, dar cei mai mulţi au rămas şomeri după închiderea minei.

Cum a ajuns Gold Corporation în zona respectivă?

Asta trebuie să-i întrebi pe ei, cum au ajuns. Probabil că nu le-a fost greu să afle despre bogăţia zonei, Roşia Montană e un loc despre care străinii ştiu mai multe decât mulţi români, din păcate…Oricum, venirea companiei este strâns legată de 2 nume foarte controversate din istoria “capitalismului de cumetrie” românesc: Frank Timiş şi Ovidiu Tender. Asta spune multe…

Ce s-a întâmplat pe parcursul anilor în Roşia Montană, odată cu instalarea companiei?

Comunitatea a fost dezbinată de prezenţa companiei şi de metodele ei de propagandă şi presiune. Au fost foarte multe cazuri în care frate s-a certat cu frate, mamă cu fiu, soţ cu soţie: unii doreau să vândă casa, alţii nu. Primul lucru pe care compania l-a făcut, când a ajuns, a fost să cumpere chioşcul de ziare şi să-l închidă.

Apoi au început să deruleze un program ilegal şi imoral de deshumări de morminte. Gura satului spune că au plătit 8000 de lei pe fiecare deshumare. Au cumpărat case de patrimoniu; o parte le-au “restaurat” cu beton, termopan şi materiale moderne, iar pe altele le-au lăsat pur şi simplu să cadă singure. Au angajat oameni cu contract temporar şi salariu minim pe economie, cei mai mulţi din afara Roşiei Montane.

Majoritatea angajaţilor – exceptându-i pe cei de la securitate şi pe cei din birouri – nu fac mai nimic, mai sunt trimişi la “restaurări” şi se plimbă pe uliţă în uniforma RMGC când apare presa prin sat. Mai mulţi localnici care au vândut au acceptat să se relocheze la Recea, un cartier construit de RMGC la marginea Alba Iuliei pe locul fostei gropi de gunoi. Câţiva nu s-au adaptat mediului urban şi s-au sinucis. Alţii continuă să locuiască acolo, dar vin regulat la Roşia să-şi viziteze casa, până când ea va dispărea sau va fi distrusă de companie.

În prezent câţi oameni locuiesc acolo şi câţi s-au mutat în cartierele construite de către companie?

În Roşia Montană mai locuiesc în jur de 2000 de persoane. La Recea trăiesc acum 125 de familii.

Au existat micro-exploatări de la venirea acestora şi până în prezent? Dacă da, ce efecte au avut?

Nu, nu cred că au existat. Ştiu că au încercat prospecţiuni, dar s-au oprit.

Ce părere au localnicii despre ecologiştii care susţin protejarea ariei?

Cei angajaţi de companie se împart în două categorii: cei care ne ocolesc şi nu-şi dau deloc cu părerea şi cei care, instigaţi de companie, devin agresivi în prezenţa noastră. Şi sunt cei din Asociaţia “Alburnus Maior”, care refuză să vândă şi să plece şi pe care noi îi sprijinim.

Care e atmosfera generală în localitate după măsurile luate de către companie?

Situaţia este tensionată, Roşia Montană s-a schimbat foarte mult din 2004, când am fost prima dată acolo. Oamenii nu se mai salută pe uliţă, sunt suspicioşi. Însă există şi speranţă. E ca în multe alte locuri din ţara asta, de fapt e ca aproape toată ţara asta, pentru că toată e scoasă la vânzare şi oamenii nu ştiu cum şi ce să facă şi care va fi viitorul lor.

Care-i atitudinea administraţiei locale?

Toate administraţiile locale, judeţene, regionale şi naţionale au sprijinit proiectul RMGC, de la început, cu foarte mici excepţii. N-a contat culoarea politică, au contat numai şpăgile.

Care sunt consecinţele exploatării aurului de acolo?

Distrugerea totală şi iremediabilă a zonei, prin mineritul aurifer cu cianuri, distrugerea patrimoniului cultural şi istoric, distrugerea naturii, distrugerea vieţilor oamenilor. Şi un “profit” de 4% din redevenţe pentru statul român…

Ce posibilităţi există pentru traiul oamenilor?

Agricultură la scară redusă, creşterea animalelor, turism ecologic şi cultural. Ca o ironie, există în momentul actual oameni angajaţi la RMGC care deţin animale şi iau şi subvenţii pe cap de animal de la Ministerul Agriculturii. Iar RMGC tocmai a renovat primăria veche şi a declarat că o va face hotel, deşi reprezentanţii aceleiaşi companii susţin că nu se poate face turism la Roşia Montană…

Care este răspunsul administraţiei centrale în privinţa exploatării?

Actualul Guvern încearcă să dea undă verde proiectului. La fel ca şi Guvernul precedent. Nu degeaba strigam în iarna lui 2012 “USL şi PDL, aceeaşi mizerie”…

Ce ar trebui să se întâmple în perioada următoare?

Dacă ar fi după mine, ar trebui ca Guvernul să rezilieze contractul cu RMGC, compania să plece şi Roşia Montană să nu mai fie zonă mono-industrială. După aceea, există foarte mulţi oameni care doresc să ajute Roşia Montană să devină o localitate rurală normală, cu o economie curată şi funcţională şi de care să ne putem mândri cu toţii. Din păcate, cred că Guvernul Ponta va încerca să demareze acest proiect şi atunci cred că trebuie ca toţi cetăţenii acestei ţări să vină la Roşia Montană şi s-o apere.

Ce înseamnă faptul că RM face parte din Top 7 locuri din Europa aflate în pericol?

Înseamnă recunoaşterea internaţională a valorii patrimoniului din Roşia Montană. Înseamnă că Victor Ponta va avea mari dificultăţi în a-i explica lui Placido Domingo (preşedintele asociaţiei pan-europene “Europa Nostra”, care a inclus Roşia Montană pe această listă) cum programul de restaurare şi protejare derulat de domnia sa nu poate avea loc pentru că guvernul român a hotărât să dea drumul unui proiect minier distructiv pentru toată lumea.

Cum poate să ajungă RM în patrimoniul UNESCO?

Simplificat şi pe înţelesul tuturor: Ministerul Culturii trebuie să realizeze o documentaţie şi s-o înainteze UNESCO, împreună cu o cerere de includere a localităţii în patrimoniul UNESCO. Pe baza documentaţiei şi a unor vizite de teren, UNESCO ia o decizie. În prezent, documentaţia a fost realizată de mai mulţi arhitecţi din diferite organizaţii de profil şi înaintată Ministerului Culturii (deşi, subliniez, era treaba ministerului să facă asta!). Dar Ministerul Culturii a refuzat şi refuză să facă cererea. Chiar dacă inclusiv dinspre UNESCO există încurajări şi semnale pozitive că Roşia Montană ar fi acceptată.

Ce ar însemna acest lucru pentru localitate, dacă ar fi teritoriu protejat?

Ar însemna că orice proiect minier ar fi imposibil de realizat şi ar însemna că Roşia Montană s-ar putea dezvolta şi susţine din turism cultural. Există un exemplu funcţional la doar câţiva kilometri distanţă, o localitate numită Rimetea.

În momentul de faţă, Roşia Montană rezistă prin…?

Roşienii care refuză să plece şi noi toţi.

Cam câţi activişti estimezi că sunt în România şi în lume care susţin cauza Roşia Montană?

Mult mai mulţi decât ştie Ponta şi decât crede SRI-ul.

Mesajul tău pentru români este…

Mulţi se gândesc la istorie, la patrimoniu. Mulţi se gândesc la natură. Mulţi se gândesc la roşieni. Dar cei mai mulţi nu se gândesc la nimic. Însă nu trebuie să vă gândiţi neapărat la Roşia Montană şi la roşieni. Nu trebuie să fiţi din cale-afară de altruişti. Nu trebuie să fiţi revoltaţi, revoluţionari sau ultraşi. Fiţi egoişti, gândiţi-vă numai la voi, măcar atât puteţi face. Pentru că dacă acest guvern va putea să-i dea afară pe roşieni de pe pământul lor, în numele unei corporaţii private, voi veţi fi următorii! Românii care astăzi trăiesc sub ameninţarea exploatării prin forare hidraulică a gazelor de şist ştiu deja asta…

Nimeni nu-ţi spune că o să-ţi crească aripi dacă pleci

Când pleci de acasă, nimeni nu-ţi spune că o să-ţi crească aripi. Din contră, oamenii sunt destul de contrariaţi că urmează s-o iei pe cărări destul de necunoscute. Aşa că te trezeşti oarecum într-o situaţie dificilă. Pe de-o parte, te încântă necunoscutul şi vrei să descoperi ce se află dincolo de vorbele celorlalţi, pe de altă parte, te gândeşti că poate vor avea dreptate şi mica ta aventură se va dovedi un eşec total.

Aşa că aştepţi să treacă timpul şi nu prea, pentru a le dovedi celor din jur că s-au înşelat. Tu, fiinţa aceea, despre care toţi credeau că nu va fi în stare să se descurce de una singură într-un alt oraş, reuşeşti să-ţi construieşti o viaţă. Şi nu oricum, ci întrând în rândul oamenilor noi pe care-i întâlneşti.

Vremea trece, tu te minunezi: vai, ai făcut primul pilaf de orez din viaţa ta şi s-a dovedit a fi comestibil. Ai avut un conflict cu o colegă de palier şi ai învăţat că stăpânirea de sine şi calmul sunt cele mai bune atribute pe care le poţi avea. Ţi-ai făcut amici. Chiar şi o prietenă. Lumea începe să te cunoască. Dar tu, pe zi ce trece, ajungi să vezi că eşti capabil de a face mult mai multe decât credeai anterior.

Poţi să-ţi duci propria viaţă, fără să depinzi de vreo persoană. Poţi să ai un serviciu, chiar să-ţi continui studiile, să te implici în tot felul de activităţi şi să vezi că de fapt, situaţia nu e aşa după cum ţi-o prezentau “binevoitorii”. E posibil să-şi fi făcut griji pentru tine, dar tu nu te-ai gândit la obstacole. Aveai un singur vis. Să demonstrezi că nu eşti chiar copilul neajutorat pe care-l vedeau toţi. Ajungi un adult responsabil. Cu casă, masă şi alte cele.

Atunci stai şi analizezi. Măi, ai făcut toate astea de unul singur. N-a existat nici măcar o singură persoană căreia să-i fii datoare pentru schimbare. Desigur, totul s-a realizat pe bază de sacrificii, căci altfel nu se poate. În felul acesta, realizezi că tu nu vroiai să demonstrezi ceva cuiva. De fapt, intenţionai să vezi până unde te poţi duce. Iar acela e momentul în care vezi viaţa cu alţi ochi.

Când îţi dai seama că cel mai important lucru din lume e familia, nu te consideri deloc egoist. Mai degrabă, ai înaintat câteva trepte spre devenirea ta personală. Nu-ţi pasă ce zic unii şi alţii. Nu ai nimic de demonstrat nimănui şi nici nu doreşti să te compari cu X persoane de vârsta ta. Pur şi simplu, e o cale pe care te duci hotărât. Restul sunt detalii.

Mutarea în Cluj mi-a oferit nenumărate lecţii, pe lângă cele gastronomice şi casnice . Am descoperit că distanţa sau timpul nu ucide prieteniile adevărate. Te poţi întâlni cu un om şi să fii la fel de apropiat de el, exact aşa cum erai în urmă cu aproape un an de zile. Unui camarad de suflet nu-i pasă neapărat că n-ai fost prezent la schimbările din viaţa sa de zi cu zi. În schimb, dacă-l îmbrăţişezi, simţi că nu ţi-ar da drumul prea curând. Şi-atunci descoperi că distanţa a fost doar un test, pe care l-ai trecut cu brio.

Zilele trecute m-am întâlnit cu cele mai bune prietene ale mele. Mi-e drag de ele, exact aşa cum sunt. Am ajuns la concluzia că nu le-aş schimba pentru nimic în lume, doar fiindcă sunt ale mele. Am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri de ziua mea. E o cutiuţă de bijuterii care cântă. De când mă ştiu, am fost fascinată de ele. Nu ţin minte să-i fi spus vreodată prietenei mele lucrul acesta. Dar ea a ştiut. Şi-atunci, am învăţat o altă lecţie. Un om care te cunoaşte cu adevărat n-are nevoie să-l inunzi cu informaţii.

Indiferent de bla-bla-urile pe care le-am putea primi la un moment dat pe seama deciziilor pe care le luăm, ne suntem datori nouă înşine pentru a încerca. Până la urmă, în basme, feciorii împăratului merg în lume pentru a-şi căuta norocul. Noi de ce n-am face acelaşi lucru, dacă simţim că asta vrem? De ce trebuie mereu să aplecăm urechile la vorbele celorlalţi, când ele stau drepte pe capul nostru?

Cred că mereu se vor găsi persoane care să facă exerciţii cu vocale şi consoane. Dar până la urmă, chiar şi câinii latră atunci când se simt în pericol. Ce-o fi dincolo de gard, pe mulţi îi sperie. Partea bună e că unii nu se mulţumesc cu traiul uşor pe care l-ar putea avea. Aşa că sar gardul doar ca să vadă că pot face asta. Apoi încep să alerge, doar ca să vadă cât o pot duce în ritmul acesta. În timp ce aleargă, nu se gândesc la oboseala acumulată ori la alte aspecte care le-ar putea pune probleme. Se gândesc că pe măsură ce aleargă mai mult, drumul pare mai scurt. Iar după o vreme îşi dau seama că li s-au dezvoltat muşchii, iar provocările legate de drum nu mai par atât de mari. Acum au aripi, iar restul ţine de detalii.

Să te prăpădeşti de râs, nu alta

Azi m-am amuzat copios de două ori. Prima dată am citit un articol de pe blog-ul Simonei Tache şi multă vreme mi-a trebuit ca să mă opresc din râsul stârnit de păţaniile cititorilor. Apoi, m-am întâlnit mai spre seară cu o bună colegă şi aşa cum le stă bine unor fete, am început să povestim întâmplări care de care mai amuzante. De data aceasta, a fost vorba despre lucrurile care mi s-au întâmplat de-a lungul anilor în tren.

Desigur, cele mai hazlii dintre ele au avut loc pe ruta Oradea-Bucureşti, nu că ar fi fost cea mai lungă, dar de obicei urcă oameni dubaşi care se duc către capitală. Desigur, nici celelalte destinaţii nu-s de lepădat, dovadă stând mersul meu la Costineşti de acum doi ani. Dar să luăm istorisirile din coadă şi vă povestesc pe rând despre cele păţite.

Prima dată cu trenul

În clasa a XII-a, am fost forţată de împrejurări să merg prima dată cu trenul. Aveam o frică de tuneluri, de se lăsa cu multe coşmaruri. Oricât am încercat eu să scap de acest mijloc de transport, n-am avut de ales şi în cele din urmă m-am urcat în el pentru a merge spre Cluj. Desigur înainte m-am înarmat cu 2 lanterne, ca să fiu sigură că sunt pregătită pentru marele tunel. Ăsta era motivul pentru care eu fugeam cât vedeam cu ochii când venea vorba despre călătoritul cu trenul. Îmi era frică de faptul că se va lua lumina în tunel. Şi-apoi să vezi cum am să mă urc eu pe toţi pereţii compartimentului.

Cu o noapte înainte de marea călătorie, am dormit numa’ în reprize. Visam cum intru în tunel şi rămân acolo. Ba chiar se urcă nişte orătănii pe tren şi încep să mă fixeze cu privirea. Una îşi introduce un tentacul pe geam şi mai are oleacă până să mă prindă de valiză. Aoleuuuuu! Salvaţi-măăăăăă! Mă trezesc toată transpirată. Era fix ora 5:00, iar eu adormisem exact 2 ore cât să visez urâţeniile din tunel. Îmi zic că n-am nicio şansă să merg cu trenul. Mai bine pierd Olimpiada Naţională de Istorie, da’ pe mine nu mă bagă nimeni acolo.

Nimeeeeeeeeeeeeeeni! În timp ce încă mai încercam să mă conving că pot coborî la orice staţie până în Cluj, aud semnalul de pornire. Nenea cu fluieru’ ne spunea codificat că mergem la Cluj. Mie-mi şedea gândul numai la tunel. Oare unde o fi primul? Oare e în câmpie? Oare apare atunci când te aştepţi mai puţin şi te înghite? Da’ cum o fi un tunel? E mare? Stă trenul acolo? Aoleuuuuuuuu! Îmi clăţăneau dinţii mai rău ca la stomatolog. Stăteam cu lanternele în mână. În cazul în care se strica una, apăsam iute pe cealaltă. Iacătă că viiiiiiiiiiiiiiiine. Becul rămâne aprins. Mie-mi saltă inima mai rău ca la câine când e fugărit de haită. Vai, cred că-mi pierd cunoştinţa. Ieşim din tunel. E lumină! Vai, am ieşit la lumină! Urraaaaaaaaaaaaa!

Aşa am ţinut-o vreme de 4 tuneluri. Mi se făcea inima cât un purice la fiecare tunel. Iar când ieşeam, depăşea Muntele Everest în circumferinţă, atâta era de voioasă. Nu-mi venea să cred că am ajuns în gară. Momentul în care am pus piciorul pe peron a fost unul dintre cele mai fericite din viaţa mea. În sfârşit la suprafaţă!

În drum spre Costineşti

V-am povestit într-un alt articol de peripeţiile mele de la Costineşti, dar am tăcut mâlc în privinţa drumului. Veţi vedea că am avut motive întemeiate. Acum doi ani, m-a prins pe mine elanul tinereţii că vreau la mare. Nu-i bai că merg singură. Important e că mă voi bălăci în Marea Neagră. Straşnic sentiment!

Purced spre gară. Domnu’ tren mă aştepta pentru îmbarcare. Caut locul în compartiment. Îmi luasem la scaun normal, că doar n-oi plăti o avere pentru cuşetă. Nu e chiar aşa de mult până în Bucureşti. Oricum, de acolo voi lua un altul pentru Constanţa. Mă aşez. Aştept înfrigurată sosirea celorlalţi locatari. Vine un nene mai pe la 40 de ani. Se aşază lângă uşă. Mai urcă şi o femeie în jur de 30 de ani şi şade în faţa dânsului. Eu stau cuminţică la geam. Oare cine va veni lângă mine şi în faţa mea?

La un moment dat, aud un lătrat. O chestie mică, albă şi lăţoasă intră în compartiment. Zic că cineva şi-a pierdut tovarăşul, aşa că dau să scot capul pe uşă. O domniţă pe la 60 de ani se îndrepta către compartimentul meu. Câinele era al dânsei, dânsa era a compartimentului. Câinele urma să fie vecinul meu. Câh! Ce mă fac acuma?

Doamna intră, aşază câinele pe un scaun (câh), îşi pune bagajele şi apoi se pune într-un scaun. Domnu’ lătrător mă fixează cu privirea. O fi ştiind că-s mai sperioasă din fire. Vine controlorul. Cere biletele. I-l înmânez pe al meu. Doamna cu patrupedul înmânează biletul dânsei şi i se mai cere unul. Câinele avea bilet. Râd de una singură. Nimeni nu înţelege de ce. Numai mie mi se părea comic ca al nostru vecin să aibă bilet.

Mai târziu, pe la Cluj văd că al nostru câine dă semne că ar dori să-şi arăte afecţiunea. Întinde botul şi o linge pe stăpâna lui pe toată faţa. Eu râd ca porcuşorul în porumb. Ea îmi aruncă o privire strâmbă şi apoi mângâie delicat prietenul canin. Se face noapte. E cam 1:00. Toată lumea moţăia. Câinele se întinde către domnul de la uşă, care adormise cu faţa către el. Îl spală bine-bine cu limba pe faţă şi apoi se ciubăreşte mulţumit către stăpâna aţipită. Eu încep să râd isteric. Se trezeşte tot compartimentul. Mă fac că am citit un mesaj, îmi cer scuzele de rigoare şi toată lumea revine la poziţia de amorţire. Numai eu…nu am dormit deloc.

Mi-a fost frică de faptul că va veni la un moment dat patrupedu’, se va linge pe bot şi apoi o să-mi aplice un set de săruturi franţuzeşti pe toată faţa. Aşa că am stat trează toată noaptea ca să-mi păzesc chipul de balele domnului cu 4 picioare.