Ce mi-ar fi plăcut să ştiu la 19 ani

La 18/19 ani, ai impresia că unul dintre cele mai mari impedimente pe care le-ai întâlnit în viaţă constă în examenul de Bacalaureat. Desigur, dacă eşti o fire cu picioarele pe pământ, îţi dai seama repede că acesta a fost doar unul dintre marile teste care va urma. Aşa că te pregăteşti pentru următorul, denumit “admiterea la facultate”. O viaţă nouă urmează să înceapă, în care ai să întâlneşti oameni mai mult sau mai puţin asemănători ţie, având cel puţin ceva în comun, şi-anume “viaţa de student”.

Se pune întrebarea “Ce vei face pe parcursul celor 3 sau mai mulţi ani de facultate?”. Sau cel puţin, ar trebui să te gândeşti la asta înainte de-a intra la primul curs. “Plutitul pe apă” timp de 1000 de zile nu ajută pe nimeni, cu nimic. Ai nevoie de o abordare strategică, astfel încât la finalul studiilor să ştii măcar ce anume ţi-ar plăcea să faci, concret vorbind. În felul acesta, îţi poţi direcţiona o bună parte din energie asupra ţelului respectiv. Desigur, e foarte greu să te hotărăşti ce anume vrei să faci la finalul studiilor, când tu n-ai participat nici măcar la festivitatea de deschidere a anului universitar, dar prin simplul fapt că ţi-ai ales o specializare, ai cel puţin o idee încotro vrei să te îndrepţi. Mi-ar fi plăcut ca la 19 ani să dau peste un mentor. O persoană capabilă să mă ajute să-mi găsesc cele mai potrivite activităţi pe perioada facultăţii şi care să mă îndrume atunci când eu nu avea răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam. Aici nu mă refer la o persoană din familie sau din cercul de prieteni, ci la un profesionist într-un domeniu în care mi-ar plăcea şi mie să fiu implicată.

E mult mai uşor să iei decizii, când ai feedback din partea unor oameni care deja au trecut prin situaţiile respective. Desigur, un mentor nu cade din ceruri şi nici nu recrutează discipoli în staţia de autobuz de la Universitate, dar s-ar putea să fie în interiorul clădirii în care tu înveţi zi de zi ori să-l cunoşti la un eveniment de networking. În orice caz, nu ai nimic de pierdut dacă-i spui “Bună ziua! Sunt X, mi-ar plăcea să fac A, B, C la finalul studiilor şi am nevoie de sprijinul avizat al unei persoane care lucrează în domeniu pentru a lua decizii strategice.”. Acest lucru nu doar că arată determinare din partea ta, dar s-ar putea să se soldeze destul de repede cu un răspuns pozitiv, deoarece marea majoritate a oamenilor care au ajuns departe au avut ei înşişi un model la vremea lor.

Auto-educarea rămâne o soluţie la îndemână, dacă nu reuşeşti să dai peste persoana despre care am vorbit mai sus. Gândindu-mă la finalul studiilor la lucrurile pe care le-aş schimba, am ajuns la concluzia că mi-aş fi dorit să urmez o specializare bilingvă pentru ciclul licenţă, astfel încât la sfârşitul celor 3 ani să pot spune că stăpânesc foarte bine cel puţin 2 limbi străine. Multilingvismul e o caracteristică a societăţii noastre şi cred că persoanele care-şi doresc să lucreze la nivel naţional sau internaţional ar trebui să aibă o bază foarte bună în acest sens. Poate că cineva va lua decizia inspirată de-a face o specializare de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în limba engleză şi franceză/germană, fiindcă studenţii respectivi vor avea multe de câştigat după absolvire. În orice caz, dacă nu e specializarea într-o limbă străină, încercaţi să vă dezvoltaţi cât mai mult abilităţile lingvistice. Personal, am ales un program de masterat în limba franceză, tocmai pentru a nu uita de tot ceea ce învăţasem în anii precedenţi, fiindcă dacă e un lucru de ţinut minte în acest sens, acela e că o limbă străină care nu este practicată va fi foarte repede uitată ulterior. O altă recomandare pentru studenţii de la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene (dat fiind că fac parte din breasla lor) ar fi să înveţe o limbă străină mai puţin vorbită în România, precum araba, chineza, japoneza, portugheza etc.

Tot din capitolul auto-educare face parte şi următorul aspect: citirea cărţilor de specialitate. Recunosc, cu excepţii, că majoritatea cărţilor pe care le-am citit în domeniu până acum nu au fost parcurse din scoarţă în scoarţă şi de multe ori am căutat capitolul, tema sau paragraful care mă interesa. Era un mod eficient de-a face o lectură, în schimb, pierdeam vederea de ansamblu asupra cărţii. Cred că este foarte util în acest caz, să-ţi faci o listă de 10-20 de lecturi obligatorii din domeniu, pe care să le parcurgi din scoarţă-n scoarţă, astfel încât la finalul celor 3 sau mai mulţi ani, să ai o bază de cunoştinţe necesară oricărei discuţii, aici incluzându-se şi vizionarea de filme, citirea de articole de specialitate şi alte surse de informare. De asemenea, v-aş ruga să nu vă fie frică să porniţi dezbateri cu profesorii voştri. Sunteţi în curs de formare şi nimeni nu se aşteaptă să aveţi o opinie fundamentată asupra unui subiect. Dar dacă puneţi întrebările corespunzătoare, puteţi ajunge şi acolo.

Expresia “dezvoltare personală” a devenit un laitmotiv al societăţii noastre, aşa că mă voi abţine s-o folosesc pe parcursul acestui articol. Mă voi referi mai degrabă la activităţile care ne ajută să ne dezvoltăm anumite abilităţi. Cel mai potrivit exemplu în acest sens e legat de lumea voluntariatului. Ştiu sigur că nu aş fi fost aceeaşi persoană astăzi, dacă nu m-aş fi implicat în diverse organizaţii non-profit. Pe lângă aspectele de ordin personal, am învăţat multe lucruri practice, care pot fi utilizate în orice loc de muncă. Cu noua lege a voluntariatului, activităţile pe care le veţi presta în organizaţii non-guvernamentale vor fi recunoscute ca experienţă profesională, atâta timp cât sunt desfăşurate în conformitate cu domeniul de studii. Carevasăzică, dacă studiaţi Finanţe-Bănci, implicaţi-vă într-un ONG pe departamentul Financiar şi începeţi să învăţaţi cât mai multe. Ştiu că în ziua de astăzi, se cuvine să ştim cât mai multe din domenii variate, dar cred că specializarea nu va da niciodată greş.

În aceeaşi ecuaţie cu abilităţile de viaţă, se poate adăuga experienţa “plecatului în lume”. Eram ferm convinsă până în anul 3 de facultate că nu voi reuşi să plec într-un alt oraş pentru studii şi mă gospodăresc de una singură. Dar am descoperit că una dintre cele mai mari calităţi ale omului este adaptabilitatea şi că atunci când suntem în situaţii noi, descoperim că avem însuşiri de care nici nu aveam habar până în momentul acela. O experienţă într-un alt oraş sau o altă ţară ne ajută, în primul rând, să ne pregătim pentru viaţa de adult, să ne gestionăm propriul trai, să învăţăm să facem de mâncare, să fim mai responsabili, iar lista poate continua. Indiferent de ce am crede la început că nu putem face, realitatea se va pune pe un scaun în faţa noastră şi ne va demonstra încetul cu încetul contrariul.

Un alt lucru pe care aş fi vrut să-l ştiu la 19 ani e legat de prioritizare. Până anul acesta, când mi-am schimbat modul de-a mă raporta la activităţile în care sunt implicată, eram sigură că trebuie şi pot să le fac pe toate. Aşa am ajuns la un moment dat, prin anul 3 să am job, să fac voluntariat şi să fac un stagiu de practică. Dintre toate aceste 4 activităţi, numai două au ieşit cum trebuie. Chiar dacă n-am reuşit să ajung la cursuri pe cât aş fi vrut, am terminat primul semestru cu o medie foarte bună, luam în continuare bursă, cu voluntariatul mă descurcasem foarte bine, dar în schimb job-ul şi stagiul de practică au rămas în derizoriu. Fac parte din experienţele de care nu sunt mândră din punct de vedere al calităţii şi acuma dacă m-aş putea întoarce în timp, nu le-aş mai face pe toate. Prin al doilea semestru, după ce am rămas doar cu facultatea şi job-ul, mi-am dat eu seama că ar fi cazul să particip la cât mai multe evenimente din domeniu. Mă uitam zilele trecute pe diplomele adunate şi nu mi-a venit să cred că în termen de 2 luni de zile, am fugit de la o activitate la cealaltă, dintr-un oraş în altul, ca până la urmă să pot fi mândră doar de participarea la 1 eveniment. Am refuzat atunci să cred că nu e cazul să merg peste tot, dar acum dacă ar trebui să mă întorc în timp, nu aş mai lua aceeaşi decizie şi m-aş doar doar în locurile în care cred că m-aş putea prezenta onorabil.

Ultimul, dar nu cel din urmă lucru pe care aş vrea să-l amintesc în cazul acesta e legat de încrederea în noi înşine. Trebuie să treacă nişte ani buni, în cazul meu cel puţin 5, ca să ne dăm seama că nu tot ceea ce spun ceilalţi contează. De prea multe ori ne afectează păreri pe care nu am cerut să le auzim, mesaje peste care am dat din greşeală sau impresii ale unor oameni care nu au apucat să ne cunoască. Aş spune că în momentul de faţă, interacţiunea dintre oameni se desfăşoară la un nivel tot mai superficial (aici fiind ajutaţi şi de mijloacele moderne de comunicare) şi nu mai avem timp sau răbdare ca să-l cunoaştem pe cel de lângă, ci îl încadrăm într-un tipar de personalităţi. Dacă în anii precedenţi, aveam o strategie în ceea ce priveşte evenimentele şi-anume de-a interacţiona cu oameni cu care aş putea ulterior să mă împrietenesc, anul acesta lucrurile s-au schimbat şi aş putea spune că nu mai sunt adepta evenimentelor de complezenţă. Chiar dacă strategia pe care am folosit-o în trecut va fi reluată şi în alte cazuri, numărul activităţilor la care particip s-au diminuat destul de mult şi încep să caut follow-up-ul, şi-anume la ce mă va ajuta pe mine acest context sau cum pot ajuta eu pe cineva în urma unei acţiuni la care am participat. Cred că vine un moment în viaţa unei persoane în care trebuie să înveţe să nu mai facă sau să spună lucruri doar fiindcă aşteaptă confirmări sociale.

No’ acuma că am ajuns la sfârşitul acestei “parabole”, voi sumariza ceea ce am spus până acum, sub formă de recomandări:

1. Căutaţi-vă un mentor de cursă lungă şi ţineţi legătura cu el;

2. Învăţaţi cel puţin două limbi străine şi dacă se poate şi una mai puţin vorbită în România;

3. Citiţi cel puţin 10-20 de cărţi de specialitate din scoarţă-n scoarţă;

4. Faceţi voluntariat care să aibă legătură cu domeniul de studii, pe o perioadă mai lungă de timp;

5. Plecaţi în lume cu gândul adaptabilităţii crescute;

6. Încercaţi să prioritizaţi activităţile în care sunteţi implicaţi şi alegeţi mereu calitatea în detrimentul cantităţii;

7. Aveţi încredere în voi înşivă şi căutaţi să interacţionaţi cu oameni cu care ulterior aţi putea deveni prieteni.

P.S. După cum spune şi titlul, am vorbit despre lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le ştiu eu la 19 ani, dar asta nu înseamnă că se potrivesc oricărei tip de persoane.

Fiecare ar trebui să aibă o Bianca în viaţa sa

Ne ştiam de prin gimnaziu, dar în afara dăţilor în care venea prin clasa mea, nu aş putea spune că am interacţionat într-un fel sau altul. Mă amuzam de modul în care o alintau colegii mei şi ne mai salutam la ieşirea/intrarea din sala de clasă. Nu-mi imaginam la vremea respectivă ce se va întâmpla mai târziu. Soarta a făcut ca în liceu să fim colege, iar situaţia dintre noi să se schimbe aproape la 180 de grade.

Timp de doi ani de zile, n-aş putea spune că am fost mai mult decât colege de clasă. Nu găseam la vremea respectivă puncte comune şi din acest considerent nu mă gândeam să depăşesc bariera instituţională. În schimb, mă apropiasem destul de mult de prietena ei cea mai bună, iar acest fel am intrat şi în vizorul domnişoarei din discuţie. Desigur, a fost destul de greu să-i explic la început că n-am de gând să-i fur prietena, fiindcă ea e o fire puţin mai posesivă, iar eu doar încercam să-mi fac noi prieteni în şcoală. Timpul a fost cel mai bun argument al meu şi oarecum de la starea de “opoziţie” în care se afla, am început să ne apropiem din ce în ce mai mult. Ţin minte momentul în care am ştiut că-mi este prietenă: avea un corn cu ciocolată, cumpărat în pauză, şi m-a invitat să servesc şi eu din el. Trebuie să ştiţi că Bianca nu-şi împarte cu oricine mâncarea şi oarecum mi-am dat seama că acea clipă reprezenta punctul 0 al prieteniei noastre.

Timpul a trecut, am început să fim mai apropiate şi s-o cunosc mult mai bine. Mi-am dat seama că toată impresia pe care mi-o lăsase în anii precedenţi nu reflecta cine era Bianca în realitate. Am descoperit un om care avea multe de oferit celorlalţi (mai puţin, mâncare), o persoană mult mai puternică decât spuneau aparenţele despre ea şi cel mai important, omul cu care astăzi împart o frumoasă relaţie de prietenie.

Desigur că ar fi multe de spus despre cine este Bianca, dar dacă ar fi s-o caracterizez într-un singur enunţ, aş spune că e următoarea persoană: o să-ţi zică “Nu” la rugăminţile pe care le ai şi ar putea fi îndeplinite de către orice altă persoană, dar va spune mereu “Da” în momentul în care ştie că este persoana care te poata ajuta cel mai mult.

Mi-e drag de felul în care povesteşte despre şcoală, despre păţaniile ei cu copiii, despre felul în care se raportează la viaţă, îmi place că este un om chibzuit, că are grijă să fie mereu prezentă când prietenii ei au nevoie de ea, că nu renunţă niciodată la ceea ce crede şi că e în stare să meargă până în pânzele albe pentru dorinţele sale.

Bianca mea face parte dintre puţinii prieteni pe care pot să-i număr pe degetele de la o mână şi despre care ştiu că indiferent de locul în care voi fi de-acum în 10 ani, ne vom întâlni şi vom discuta cu acelaşi entuziasm, fără să ne dăm seama că a trecut timpul. Bianca mea este persoana care a stat să-mi aranjeze părul în seara banchetului de absolvire. Bianca mea e omul care s-a asigurat să am o veioză sau o sursă de lumină de fiecare dată când am dormit la ea. Bianca mea e frumoasă şi inteligentă. Bianca mea este omul pentru care Oradea a rămas neschimbată.

De aceea, dacă astăzi ar trebui să fac o recomandare de angajare pentru poziţia de “prietenă de suflet”, aş alege-o pe Bianca mea. Bianca mea îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere, aşa că nu-mi rămâne să spun decât:

La mulţi ani, Biutzaki!