Robert Anghelescu – Muzica e un mod de a-ţi povesti viaţa sincer şi direct

Nu scriu tot timpul pe blog, dar atunci când o fac, mă asigur că am un articol cel puţin supercalifragilistic. Astăzi, sunt bucuroasă să vă anunţ că protagonistul interviului pe care l-am realizat nu e nimeni altcineva decât Robert Anghelescu, omul de la clape din cadrul trupei Bere Gratis.

Mie-mi plac oamenii aceştia de multă vreme. Nu-mi mai amintesc momentul în care mi-au cucerit auzul, dar ştiu sigur că a fost datorită emoţiilor pe care le transmit. E imposibil să asculţi o melodie de-a lor şi să rămâi imun la trăiri sufleteşti. Se nasc anumite stări, pe care nu le poţi ignora şi pentru acest fapt, chiar cred că muzica e cea care mişcă inima. Probabil de aceea o iubesc atât de mult.

Nu mă mai lungesc cu vorba, vă las în compania oaspetelui meu:

Dacă ar fi să descrii toată experienţa ta în cadrul trupei Bere Gratis într-o singură propoziţie, aceasta ar suna cam aşa…

Un copil aleargă printre note muzicale, conducând un cerc.

Cum arată publicul căruia vă adresaţi? Ce anume încercaţi să le transmiteţi fanilor prin melodiile voastre?

Publicul nostru are între 20 şi 50 de ani, e dus la şcoală, e sensibil şi optimist. Noi încercăm să transmitem emoţii în stare pură, trăirile noastre nedistorsionate ajung în inima publicului în special în urma prestaţiilor live. Muzica este un mod de a-ţi povesti viaţa sincer şi direct, trebuie doar să asculţi versurile.

De unde vă luaţi doza de inspiraţie pentru melodiile compuse?

Fielding spunea ca viata fiecarui om e un roman. Prin urmare, o parte dintre cantecele scrise de noi sunt inspirate din viaţa noastră. Avem atât piese în care fiecare vorbeşte despre propriile experienţe cât şi piese în care povestim lucruri trăite de cel de lângă noi. Şi bineînţeles, avem şi cântece de „ficţiune”, închipuiri, pentru că imaginaţia este locul nostru de joacă preferat.

Ai nevoie de o stare specială pentru a intra pe scenă?

Cred că starea la care te referi vine automat, vrând nevrând, nu poţi intra lemn pe scenă. Înainte de concert încerci să te aduni, să te concentrezi la ceea ce ai de făcut. Aduni în tine trăire şi emoţie pentru tot publicul. A face propria muzica e precum serviciul poştal cunoscut sub denumirea de „post restant”. Trimiţi scrisoarea, iar cel căruia îi este adresată se prezintă personal să o ridice.

Acesta este şi conceptul albumului intitulat exact aşa, „Post Restant”, editat în 2004. Ideea e următoarea: artistul lansează în eter gânduri, emoţii şi trăiri prin muzica pe care o face. Unii se vor recunoaşte în ceea ce face el şi îi vor îmbraţişa muzica din proprie iniţiativă. În acel moment, se creează o punte, el şi oamenii care-l ascultă, aceştia devenind nimic altceva decât ecoul lui. La concert, această punte, acest pod, se întâmplă aievea, iar la sfârşitul spectacolului, îţi dai seama că toată lumea e pe scenă, la figurat vorbind.

Aveţi vreun ritual aparte înaintea unui concert?

Nimic extraordinar, deşi starea în care intri este una specială. Eşti tu cu tine şi muzica ta, pregătindu-te să dai tot ce ai mai bun. De exemplu, Marian, toboşarul nostru, exersează pe un pad, Mihai trage câteva fumuri dintr-o ţigară, lucruri obişnuite.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din cadrul unui concert?

Greu de spus. E clar, nu poţi reţine toate concertele, dar cred că printre momentele cele mai frumoase se regăsesc sigur cele în care citeşti pe buzele oamenilor versurile cântecelor tale. E fain tare ceea ce simţi în acel moment, şi nu e mândrie.

Ce relaţie aveţi cu fanii, având în vedere că acum se poartă Facebook în locul fan-cluburilor?

Cred că avem o relaţie strâns apropiată, pentru că dincolo de FB, noi ne întâlnim cu o bună parte dintre fani la concerte şi vorbim cu ei faţă în faţă. Pe pagina Bere Gratis Oficial, dar şi pe email, la adresa [email protected], răspundem la întrebări, ascultăm opinii, comentăm împreună, într-un cuvânt, comunicăm cu oricine îşi doreşte acest lucru.

Anul acesta, Bere Gratis împlineşte 15 de activitate muzicală. Ce planuri aveţi pentru următorii 15?

Vom fi în mişcare, pentru că muzica înseamnă mişcare. Probabil vom explora şi alte zone stilistice, vom încerca să organizăm concerte de mare amploare în regie proprie. Şi poate chiar anul ăsta, cu ocazia celor 15 ani pe care-i vom aniversa în septembrie, vom reuşi să facem un turneu prin toată ţara. Şi vom face muzică x 4, adică mult mai multă muzică.

Ce model ai în viaţă? E vreo persoană anume care te inspiră?

Din multe puncte de vedere, tatal meu e un model pentru mine, desi nu am incercat niciodata sa-l copiez da capo al fine. Întotdeauna mi-a plăcut să am ceva al meu, personal, un „altfel” de a face lucrurile. Mă inspiră oamenii, în general, mă inspiră mai ales viaţa pe care o trăiesc, lucruri banale de multe ori, dar pe care eu le văd „altfel”, aşa cum am zis, în felul meu.

Dacă ai fi pentru o zi un fan Bere Gratis, ce anume ai face?

Probabil i-aş „certa” pe FB pe baieţi pentru că nu au promovat piesa X de pe albumul Y.

Pe simpaticii de la Bere Gratis, îi puteţi asculta pe 7 iunie 2013, la Cluj Arena Music Fest, când vor cânta în deschiderea celor de la Deep Purple.

Aici puteţi să le apreciaţi pagina de Facebook, iar aici le puteţi urmări întregul parcurs.

Vineri, uitaţi-vă telefoanele acasă!

Mă grăbeam azi tare-tare spre cursul de limba franceză şi în toiul îndesării tuturor obiectelor posibile şi imposibile în geanta supra-numită “Groapa Marianelor” am uitat un accesoriu cât se poate de important: domnul telefon. De când l-am achiziţionat, cred că nu există timp liber pe care să nu-l folosesc în favoarea minunii cu două butoane. Baiul cel mare e că are internet şi atunci mă trezesc în drumul spre casă să mai scriu un email sau să mai port o conversaţie kilometrică.

Atunci când îl uiţi acasă, cum s-a întâmplat azi, te gândeşti cum îţi vei consuma timpul acela anost până la domiciliu. Puteai să dai un telefon, să vezi ce idei i s-au mai năzărit unui coleg, ce-a mai gătit mama sau prin ce părţi mai umblă prietenii tăi. Azi, în schimb, am fost nevoită să-mi regândesc timpul alocat traseului. Aşa că m-am plimbat. M-am dus bucuroasă spre caravana livrească din centru, m-am uitat la anul scris cu cifre romane pe o clădire impresionantă, m-am holbat la vitrine, ba chiar am descoperit că hotelul din apropiere are o recepţie frumoasă şi am putut să urmăresc cu privirea fiecare maşină cu număr de Bihor pe care am zărit-o. Asta pentru că am avut timp. Acel timp, care din păcate, este devorat de tehnologia menită “să ne facă viaţa mai uşoară”.

Aşa mi-am adus aminte că am de scris un articol despre un eveniment la care mi-aş dori din tot sufletul să mă telportez. Este o piesă de teatru, care se desfăşoară vineri, de la ora 19:00, la Filarmonică. Cea din Oradea, desigur.

Scenariul îi aparţine scriitorului Matei Vişniec, iar regia lui Petre Vutcărău. Distribuţia este una deosbită, rolurile fiind interpretate de către Elvira Rîmbu, Petru Panait şi Şerban Borda. Va fi şi un domn violoncelist, fiindcă piesa se numeşte tocmai aşa “Şi cu violoncelul ce facem?“. Aşadar, veţi avea plăcerea să-l ascultaţi pe Gheorghe Crişan.

De ce recomand piesa?

Fiindcă este construită prin îmbinarea dintre comedie şi teatrul absurd. Recunosc că, de când l-am citit pe Eugen Ionescu am o mare simpatie pentru teatrul absurd. Parcă ştie cel mai bine ca să scoată în lumină profunzimea fiinţei umane. În acest caz, cele trei personaje se înfăţişează în următoarea ipostază: Doamna cu voal, Omul cu ziarul şi Bătrânul cu baston stau comod într-o sală de aşteptare…a trecerii timpului şi sunt deranjaţi de violoncelistul care cântă obsesiv.

Omul cu violoncelul este … metafora lui Vișniec, fiind cel pentru care trecerea timpului, derularea vieții are un scop – de căutare activă a exprimării unui ideal. Pentru el, concret ar fi idealul să își perfecționeze interpretarea la violoncel. Alături de el , “așteaptă “ trei personaje anoste, dezinteresate de orice activitate, lipsite de preocupări constructive. Privesc la început, cu îngăduință manifestarea perseverentă a violoncelistului, încep apoi să se revolte, îi resping manifestarea pe care nu o pot înțelege și caută metode stupide pentru a îl anihila.

Vineri, uitaţi-vă telefoanele acasă!

Îmi doresc ca vineri să vă uitaţi şi voi telefoanele acasă, drept pentru care vin cu două invitaţii pentru piesa despre care v-am povestit anterior. Prima persoană care-mi răspunde într-un comentariu la întrebarea “De ce ar trebui să ne uităm din când în când telefoanele acasă?” capătă invitaţiile promise.

Aşadar, să vină răspunsul!

P.S. Nu, nu puteţi să vă sunaţi un prieten pentru a răspunde la această întrebare. 😛
7
17
Apr

April 17, 2013 This post was written by Eliza Vaş Categories: Cele 7 arte Tagged with: filarmonica • Matei Visniec • oradea • spectacol de teatru • teatru absurd
7 comments
7 Responses to “Vineri, uitaţi-vă telefoanele acasă!”

pentru ca e lipsa de bun-simt sa sune in timpul spectacolului

Da…tocmai ce am citit o postare de-a doamnei Oana Pellea în legătură cu telefoanele care sunau insistent în timpul spectacolelor…

Diana, te rog să-mi dai un mesaj pe [email protected] în care să-mi laşi numele tău complet şi numărul de telefon.

Ca sa vedem ce se mai intampla in jurul nostru, sa savuram, sa admiram, sa zambim celor din jur 🙂

🙁 ( iui, am raspuns la diferenta de 4 minute fata de Diana… Si imi doream asa mult o invitatie!!

Eh, data viitoare o fi cu noroc. 😀

Ca sa vedem daca mai putem trai fara telefon mobil:)….cel putin o zi…:)

Putem , cu siguranţă. Eu am trăit 5 săptămâni fără unul şi a fost grozav.

Consumul cultural al românilor în perioada comunistă

În urmă cu câteva zile, publicam pe blog un articol în care vorbeam despre vernisajul fotografic “Oradea în perioada comunistă“. Timpul a trecut, fireşte, pe sub nasul nostru, expoziţia s-a deschis în prima filială programată să se întâmple acest lucru, iar astăzi am să vă atrag atenţia asupra unui alt proiect inedit.

M-am bucurat când colega mea de la cursul online organizat de către Universitatea Stanford, Amelia Gheorghiţă, m-a contactat pentru a mă întreba dacă aş dori să contribui la popularizarea activităţii în care este implicată momentan. A fost de ajuns să-mi spună că este vorba de o acţiune de ordin cultural şi că vizează România. Sunt două mari slăbiciuni de-ale mele, aşa că dacă de acum înainte aveţi noutăţi din cele două sfere, nu ezitaţi să mă contactaţi.

În sens restrâns (să pornim în consideraţii ştiinţifice, zic), proiectul “Distracţii în comunism” vizează colectarea unor contribuţii din partea românilor care au trăit în perioada comunistă, pentru a le organiza într-un volum colectiv, coordonat de către scriitorul Dan Lungu, alături de Maria Galan şi Amelia Gheorghiţă.

În sens larg, proiectul îşi propune să adune mărturii de tot felul de la locuitorii României, care şi-au petrecut o parte din viaţă în perioada 1948-1989. Aceste mărturii pot avea formate precum:

poveste despre o întâmplare cu iz cultural, muzica pe care o ascultaţi atunci;
Istorisire despre cărţile pe care le citeaţi, poate că aţi stat la coadă la librării sau poate că aţi reuşit să spargeţi barierele regimului şi aţi avut acces la “opere interzise”;
detalii despre filmele pe care le vedeaţi; poate aţi cumpărat bilete la suprapreţ pentru a urmări producţiile dragi;
întâmplări despre micile acte de curaj pentru a pune mâna pe un disc;
naraţiune despre participarea la “Serbările Scânteii Tineretului”;
detalii de culise despre concertele din cadrul Cenaclului Flacăra;
descrierea obţinerii unui buletin de Bucureşti în condiţii de pseudo-îndrăgosteală;
modul de a face timpul să treacă mai repede când stăteaţi la coadă;
şofatul maşinii în duminica potrivită numărului de înmatriculare;

Cel mai important aspect din relatare este cel cultural. Autorii îşi doresc să privească intrinsec viaţa românilor de pe atunci şi să scoată în evidenţă micile plăceri ale cetăţenilor ţării noastre. Căci, ştim cu toţii că orice perioadă nu viaţa unei persoane sau a unei ţări nu înseamnă doar gust amar.

Acum că v-aţi decis să povestiţi mai multe (şi eu cu siguranţă, am s-o invit pe mama să-mi istorisească tinereţea ei), trebuie să ţineţi cont de următoarele:

a) intervenţiile se trimit până la data de 15 martie 2013;

b) trebuie menţionată perioada în care se întâmplă acţiunea (anul îndeosebi) pentru o mai bună încadrare cronologică;

c) e de preferat să spuneţi vârsta din momentul respectiv precum şi ocupaţia pe care o aveaţi;

d) istorisirile se trimit pe adresa de e-mail

Un detaliu foarte important e faptul că toate intervenţiile selectate vor fi publicate într-o antologie, iar aceasta va apărea la o editură cunoscută. Organizatorii ne vor da mai multe detalii pe măsură ce ne vom apropia de momentul respectiv.

Melodii din România de odinioară

Căutam duminică seara nişte informaţii despre România şi am dat peste o colecţie de melodii din perioadele în care nici mama nu era în planul părinţilor săi. Cum mereu am fost pasionată de istorie şi de muzică adevărată, vă înşirui aici o colecţie de  5 melodii cu care eu zic că e musai să vă încântaţi auzul.

Doamnelor şi domnilor, urcaţi la bordul tramvaiului tras de cai, apăsaţi butonul necesar şi închideţi ochii. Istoria vi se destăinuie prin note muzicale.

1. Cristian Vasile – Sărută-mă

2. Manole Stroici – Sărutarea ce mi-ai dat

3. Jean Moscopol – Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară

4. Titi Botez – Crizanteme

5. Jean Moscopol – Te aştept diseară-n Cişmigiu

Un film franţuzesc fără perdea

“Jean, soţia ta ne înşală!” îi spune unui francez altuia pentru a contura scheletul unui banc. Şi dacă este să priveşti prin perdeaua stereotipurilor, vei descoperi că orice propoziţie hilară porneşte de la un adevăr. Acuma că este într-o măsură mai mică sau mai mare depinde de persoana care spune ce-i trece prin minte sau de publicul care gustă gluma.

În această seară, am fost însoţită de doi colegi de-ai mei de la UN Youth Association Cluj Club la proiecţia cinematografică “Les infidèles”. Evenimentul a fost adus publicului clujean de către Institutul Francez şi după cum amintea şi gazda noastră, face parte dintr-o acţiune culturală care se desfăşoară la fiecare început de lună, la Cinema Mărăşti.

Filmul a durat 109 minute, iar timp de 106 minute pot spune că m-am amuzat de minune. Protagoniştii (Jean Dujardin şi Gilles Lellouche) au exploatat în cele mai neortodoxe moduri infidelităţile masculine. Scenariile din peliculă nu erau foarte departe de realitate. Doi tipi francezi, căsătoriţi, fiecare cu a sa carieră, au căutat noul în fiecare seară. Desigur, este o proiecţie oarecum exagerată a timpului prezent, dar nu departe de sterotipurile construite în jurul bărbaţilor. La un moment dat, una dintre actriţe pune întrebarea retorică “Cine stă fidel într-o căsătorie, timp de 15 ani?“.

Am omis celelalte 3 minute, deoarece acestea sunt destinate finalului, apoteotic aş spune. Mai degrabă, deloc neaşteptat de către publicul din sală şi de către mine în mod special. Tot amalgamul de scene filmate după perdea se pierde oarecum într-un clişeu. Dar, probabil şi asta face parte din scenariul francezilor.

Întâiul motiv care a stat la baza vizionării acestui film îl constituie examenul în limba franceză, pe care îl voi avea în mai puţin de 12 ore. Apoi, trebuie să recunosc că m-a atras activitatea pe care o desfăşoară Institutul Francez în plan cultural.

În această săptămână, puteţi viziona mai multe filme în dulcele grai al verişorilor de sorginte latină. Astfel, pe data de 6 februarie, de la ora 18:30, la Café Insomnia se va difuza “D’amour et d’eau fraîche“, iar în perioada 1-7 februarie sunteţi invitaţi la Cinema Victoria pentru a urmări pelicula “Amour” care tratează povestea unui cuplu octogenar.

Sărbătorim Roşia Montană prin cultură!

După ce am rămas neutră din punct de vedere al acţiunilor cu privire la Roşia Montană, am întâlnit doi oameni în Cluj, care m-au determinat să-mi modific poziţia. Prin urmare, din starea privitorului de ştiri şi de apreciat oamenii care luptă pentru o cauză, m-am transformat în omul însuşi care mişcă lucrurile din loc.

Mărturisesc că această metamorfoză a spiritului nu vine pe un fond juvenil, în urma elanului spcific acestei vârste. Din contră, a fost o acţiune firească, în principal pentru faptul că m-a atras componenta culturală a evenimentului pe care îl voi susţine. Recunosc, că sunt tare mândră de mine pentru alegerea făcută. Acum mai rămâne doar să farmec şi alţi oameni cu încântătoarele noastre activităţi din 6 februarie 2013.

Aşadar, începând cu ora 18:00, sunteţi invitaţi la Casino (clădirea aceea superbă din Parcul Central) pentru a participa la vernisajul organizat de către fotograful Edmond Kreibik. Vă spun doar că fotografiile vor surprinde Roşia Montană în cele 4 anotimpuri şi veţi vedea altceva decât ceea ce se prezintă la televizor.

După delectarea ochilor, urmează şi proiectarea documentarelor pregătite. Astfel, de la ora 20:00, puteţi urmări călătoria tânărului Tică Darie, pe bicicletă, urmând traseul Copenhaga-Roşia Montană. Recunosc că m-am uitat la câteva secvenţe şi am fost entuziasmată de fapta  studentului în cauză. Ce înseamnă să ai un ideal!

Al doilea film proiectat îi aparţine regizorului Fabian Daub şi se numeşte “Un loc la marginea prăpastiei”. Vizionarea filmelor va avea loc în aceeaşi clădire din Parcul Central.

De la ora 22:00, ne mutăm în Gambrinus Pub pentru un concert ca la carte, susţinut de către Mihnea Blidariu (organizatorul Zilei Roşiei Montane în Cluj-Napoca) şi Nick Făgădar, ambii fiind membri ai trupei Luna Amară. Mushroom Story şi Dj Poliglot vor încălzi atmosfera, iar înainte să se ridice soarele, va fi şi un After Party.

Carevasăzică, în cele câteva ore ale zilei de 6 februarie, sunteţi invitaţi să faceţi cunoştinţă cu Roşia Montană prin fotografie, film şi muzică. Adică artă, doamnelor şi domnilor.

Şi fiindcă există şi o întrebare firească pentru această dată şi anume – “Ce sărbătorim pe 6 februarie?”, vă spun că atunci se împlinesc 1882 de ani de la prima atestare istorică a localităţii din Alba. Cu alte cuvinte, Roşia Montană reprezintă piatra de temelie a poporului român şi este de datoria noastră să ne informăm îndeajuns pentru a ne cunoaşte trecutul.

Ne vedem la Casino!

Ce sentiment ai când citeşti o carte?

Azi (adică ieri, că deja a trecut de ora 24:00) a trebuit să răspund la nişte întrebări legate de cărţi, cu scopul de ajuta o amică să-şi pregătească un proiect pentru facultate. Recunosc că mi-au dat mult de gândit, drept pentru care încă reflectez asupra răspunsurilor pe care le-am dat. Când trebuie să vorbeşti despre cărţi şi să faci o antiteză vechi-nou, imposibil să rămâi impasibil.

Am fost întrebată de sentimentul pe care îl am când ţin o carte în mână. Îmi este destul de greu să mă pronunţ asupra amalgamului de trăiri, dar într-un singur cuvânt, aş spune că sunt fericită. Îmi place să adulmec cartea, să-i simt mirosul, să-mi plimb degetele pe filele ei, să o ţin în mâini, s-o închid şi apoi s-o deschid iar, să urmăresc cu privirea cuvintele şi apoi să picure o lacrimă pe cotor…

Puţine au fost cărţile de beletristică pe care le-am citit şi care nu mi-au provocat nicio emoţie. Îmi amintesc că prin clasa a VI-a, aveam eu de citit în vacanţa de vară vreo 20 de cărţi şi m-am tot dus la bibliotecă la fiecare două săptămâni pentru a-mi mai face provizii. Într-o zi, am fost atât de prinsă de ceea ce am citit, încât am uitat de tot. Nu mi-a fost foame, nu mi-a fost sete, nu mi-a fost somn, n-am ştiut ce trebăluieşte bunica prin casă. Eram doar eu, cartea şi canapeaua. Nu m-am oprit decât după ce am terminat primele 200 de pagini. Era prima carte pe care o terminam în ziua în care am început-o şi nu pot folosi îndeajunse cuvinte din vocabular pentru a dezvălui ce sentimente mă învăluiau.

Aş spune că a fost asemenea unei monede. Pe de o parte, eram încântată de realizare, de faptul că am citit pe nerăsuflate pentru a-i afla sfârşitul. Pe de altă parte, eram foarte tristă că a trebuit să închid cartea şi nu mai era nimic de aflat. De acum, ştiam tot ce a vrut să spună autorul. N-am să mai stau în suspans, n-am să mai sufăr alături de personaje şi nici n-am să mai scrâşnesc din dinţi atunci când nu-mi va plăcea purtarea unui personaj. Cunoşteam finalul…iar acesta e cel mai rău lucru din cariera unui cititor.

Reversul medaliei e dat de celelalte cărţi. Alte poveşti de aflat, alte personaje care mă vor lua de mână de îndată ce am să trec de primele pagini şi alte călătorii spre necunoscut. Mi se pare de-a dreptul fascinant să ţii o carte în mână. Nu doar că se comportă asemenea celui mai bun sfetnic, pentru că nu te va contrazice niciodată, dar parcă are mereu impregnantă o doză de mister. Niciodată nu ştii ce va fi la capătul celălalt. Ştii doar că trebuie să parcurgi vieţi întregi pentru a ajunge la deznodământ. Şi de cele mai multe ori, e de-a dreptul sublim.

Eu vă spun sincer că mi-e frică de momentul în care nu vor mai fi cărţi tipărite. De-aş avea toţi banii din lume, probabil că aş achiziţiona toate cărţile din lume. Doar pentru a şti că le vor rămâne mai departe generaţiilor viitoare. Oricât de mult ar înainta tehnologia, nu ar trebui niciodată să ne dezicem de plăcerea de a rezona cu o carte. Paradoxul e că niciuna dintre ele nu vorbeşte, dar toate transmit un mesaj.

Iar solul din mine vă spune că azi doresc să ne vedem la ediţia din ianuarie a “Schimb de Cărţi“. De la ora 16:00, în Stage, sunteţi aşteptaţi să vă împrieteniţi cu o carte şi s-o luaţi acasă la braţ. Deşi s-ar putea să vă ia ea de mână mai repede decât aţi crede.

Pe azi, aşadar!

Popas cultural – interviu cu scriitorul Pascal Bruckner

O vorbă din popor spune că suntem alegerilor pe care le facem. Personal, am ales să stau bine şi să cântăresc fiecare decizie pe care am luat-o la un moment dat în viaţă, chit că am părut extrem de nohotărâtă atunci (şi chiar sunt) . Una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut în acest an a implicat mutarea în Cluj-Napoca. 

Am avut de ales la începutul verii între Bucureşti şi Cluj, iar cu inima împărţită în două am ales Ardealul. Şi nu-mi pare deloc rău, chiar dacă mai tânjesc din când în când după capitală. Ştiam de anul trecut că îmi doresc să fac ceva mai mult pentru master decât puteam face în Oradea, drept pentru care am dat admitere la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Lunile din această toamnă mi-au confirmat tot câte puţin că sunt la masterul potrivit. Profesori din Franţa, limba franceză pentru predat, o multitudine de evenimente din care am avut doar de învăţat şi oameni deosebiţi pe care nu credeam că voi avea onoarea să-i cunosc de aproape.

Astăzi, am onoarea să vă prezint interviul pe care mi l-a acordat dl. Pascal Bruckner, invitat de seamă al conferinţei organizate de către facultatea noastră. Înainte de a participa la întâlnirea cu dânsul, am lecturat cartea intitulată “Tirania Penitenţei” şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că reprezintă una dintre cele mai bune descrieri ale civilizaţiei existente pe continentul european, vorbind desigur în termeni politici şi raportându-ne la cultura scuzei, atât de frecvent întâlnită în evenimentele trecute ale istoriei noastre.

Dragi cititori, vă invit aşadar într-un scurt popas cultural, iar pentru a păstra acurateţea textului, vă invit să-l lecturaţi în limba franceză.

Qu’est que signifie pour-vous d’ecrire?

Ecrire pour moi signifie vivre puisque c’est la seule chose que je sache faire.

A quel tip de public vous adressez?

Je m’adresse a priori a tous les types de public sans image préconçue.L’important pour un auteur est de renouveler les générations de ses lecteurs et donc d’être entendu aussi par la jeunesse.

Vous avez affirmez dans votre livre “Tyrannie de la pénitence” que l’Europe est l’homme malade de la Terre, mais croyez vous qu’il peut devenir son propre médecin?

La maladie de l’Europe vient aussi de son atout:elle est la seule culture au monde qui vive de son auto critique permanente et se soit mis à distance de sa propre barbarie.Vient un moment ou l’auto examen,nécessaire,doit aussi reconnaître les aspects positifs sauf à dégénérer dans une cultuer du dénigrement.

Ensuite, vous parlez de la culture d’excuses. Nous avons dans l’histoire une épisode qui parle assez bien de ce sujet: Aprés que la Traité de Versailles a été signé et aprés Hitler viens a dirigér Allemagne, il donne l’ordre de occupé militaire la région gauche du Rhin et si le françaises vais dire quelque chose, de s’excuser et retourner. À partir de cet idée, croyez vous que l’histoire d’Europe s’appuie sur excuses? 

Les pays européens ne doivent s’excuser que lorsqu’ils ont commis une faute spécifique.Sinon l’excuse en soi ne peut fonder une politique.

Référant à l’economie, quel est l’avantage comparatif que l’européen a dans une monde globalisé?

L’avantage de l’Europe est énorme,nous sommes la première puissance économique mondiale.D’ou l’urgence de résoudre la crise de l’euro,de réindustrialiser nos pays et de freiner l’importation de produits étrangers qui envahissent nos marchés et nous placent sous le joug d’une concurrence déloyale.

Vous avez écrit en “Tyrannie de la pénitence” que étre francais signifié d’avoir une mission. Quelle est votre mission? 

La France comme les Etats Unis s’est toujours crue investie d’une mission messianique:régénérer le monde,imposer notre modèle partout.Ce fut le moteur de l’impérialisme hexagonal.Aujourd’hui cette prétention fait sourire mais je pense que la France a toujours un message a adresser au monde:notamment celui de la laïcité.

Qu’est que vous pensez de la nouveau generation. Est elle capable de changer le monde? 

J’espère que la nouvelle génération changera les choses et bousculera les structures sclérosées.Encore faut-il qu’il y ait des jeunes pour changer le monde et à cet égard le déficit démographique de l’Europe,France et Irlande exclus,est inquiétant.L’enfant est un acte de confiance dans l’avenir.

Acestea fiind spuse şi scrise, nu-mi rămâne decât să vă urez să realizaţi schimbarea de care vorbea şi invitatul meu: demontarea structurilor sclerotice!