La ce sunt buni spalierii de beton

Agricultura poate fi pentru unii un mod foarte bun de relaxare, iar cresterea vitei de vie este cu adevarat un loc desavarsit si o oaza de liniste. Spalierii din beton au un rol foarte important in sustinerea vitei de vie. Pana a ajunge la spalieri beton, calea e lunga, insa rezultatele nu va vor dezamagi. Pentru inceput, cofrarea stalpilor este prima etapa in construirea spalierilor din beton. Aceasta se face cu verificarea atenta a verticalitatii, rigiditatii, dar si a etanseitatii cofrajului. Armarea stalpilor se face cu carcase ambulate care sunt formate din bare verticale si etrieri legati pe toata inaltimea. Exceptie face insa, zona de imbinare cu barele de legatura din fundatie. Inainte de a fi taiate, spalierii beton se curata de rugina, in cazul in care aceasta este prezenta. Sarma este folosita pentru legarea armaturilor.

Continue reading “La ce sunt buni spalierii de beton”

De ce sa apelezi la ajutorul unui service de laptop

repair

In acest text vom incerca sa abordam subiectul reparatiilor care sunt cele mai frecvent intalnite la un laptop precum si ale motivelor pentru care aceste reparatii sunt absolut necesare. Asadar, atat reparatiile cat si daunele care pot sa apara la un laptop sunt de regula impartite in doua categorii, hardware si software. Daca ar fi sa le descriem pe scurt, partea de hardware se refera la componentele fizice ale unui laptop, dintre care enumeram placa de sunet, ventilatoarele, coolerele, placa de baza, placa video, sau procesorul. Partea de software se refera la acele probleme ce tin strict de sistemul de operare, incluzand servicii precum ar fi cele de devirusare, de dezinstalare a anumitor programe sau de instalare a unui sistem de operare nou.
In ceea ce priveste partea de hardware a unui laptop, cele mai comune probleme intalnite sunt legate de display, el fiind cea mai vulnerabila parte a unui laptop. In comparatie cu un computer personal, unde display-ul nu mai este montat pe unitatea centrala ci pe un suport cum ar fi un birou, un laptop are display-ul conectat cu restul partii din laptop. Asadar, din start laptopul este mai dezavantajos pentru ca este mult mai susceptibil sa sufere socuri, lovituri sau cazaturi.
Daca display-ul unui laptop este doar zgariat, de cele mai multe ori nu necesita interventia urgenta a unui service de laptop, intrucat nu este afectata semnificativ calitatea imaginii, insa daca display-ul prezinta crapaturi, atunci nu numai ca este foarte posibil ca imaginea sa aiba o calitate proasta, insa si ca laptopul nu se va mai deschide, ceea ce inseamna ca trebuie sa apelati la ajutorul unui magazin de reparatii de laptopuri pentru a va inlocui complet display-ul.
Pe langa zgarieturi sau crapaturi, display-ul mai poate suferi daune si la nivelul invertorului, care este cel responsabil cu luminozitatea. Asadar, daca invertorul este defect, luminozitatea laptop-ului va ramane la acelasi nivel indiferent de ce optiuni alegeti. Daca acest lucru vi s-a intamplat, cel mai probabil trebuie sa apelati la un service de laptop pentru va inlocui complet invertorul.
Daca laptop-ul dumneavoastra s-a defectat si nu va puteti da seama care este cauza acestui lucru, este absolut necesar sa apelati la un magazin de reparatii de laptopuri intrucat acestia beneficiaza de uneltele si de cunostintele necesare pentru a depista problema si pentru a va oferi solutii. Una dintre aceste probleme este cea legata de placa de baza, iar intrucat aceasta este componente pe care sunt situate toate celelalte componente importante, procesorul, placa video sau placutele de memorie RAM, prezinta o importanta foarte mare. Defectiunile care au loc la o placa de baza necesita inlocuirea cipurilor, ideo, north si southbridge precum si bga.
In concluzie, un service de laptop sau un magazin de reparatii va vor oferi intotdeauna ajutorul atunci cand aveti nevoie.

Locatii pentru restaurante in Iasi

mancareLuati in calcul, atunci cand cautati locatii pentru restaurante in Iasi, marimea unitatii care urmeaza a fi construita sau amenajata. Chiar si cel mai mic bistro sau cafenea are nevoie de spatiu pentru o bucatarie, un frigider de perete, o magazie si un birou. Sala de mese are nevoie de spatiu suplimentar pentru zona de asteptare si bar. Ceea ce initial parea un spatiu imens de inchiriat se poate umple imediat cu echipamentul necesar functionarii in bune conditii a unei unitati de preparare si servire a mesei.

Cand vine vorba de masurile de siguranta, acestea trebuie sa fie pe primul loc atunci cand se cauta spatii pentru deschiderea unor restaurante in Iasi. Verificati daca acestea sunt dotate cu cabluri electrice de buna calitate, au alarme de incendiu, stingatoare , vestiare , rampe si usi de acces catre iesirile de incendiu. O plimbare prin cladire cu un specialist in sisteme de sanatate si securitate in munca va poate ajuta sa vedeti ce materiale va sunt necesare pentru a asigura un climat de siguranta adecvat.

La final, atunci cand cautati locatii pentru restaurante in Iasi vedeti si care va sunt vecinii si ce afaceri au in derulare. Poate ca in zona vizata de dumneavoastra exista deja unul sau mai multe restaurante care au acelasi specific sau unul asemanator cu cel al dumneavoastra si, in acest caz, va veti lovi de o concurenta puternica inca de la inceput.

Filosofia erorilor HTML

hqdefault

Azi dimineaţă, în loc să stau liniştită şi să lucrez pentru un proiect, am început să meşteresc la blog, de bucurie că mi-am găsit o nouă temă. Inspiraţia pentru scris stă la loc sigur de câteva luni şi aştepta cu îndârjire momentul în care va fi aşternută în cuvinte.

Aşa că, iată-mă, “marele specialist” în HTML luptându-mă cu morile de vânt. Citind eu fişierul “Read me” din folderul temei, descopăr că pentru a instala o funcţie e necesar să umblu prin editor, care e în limbajul acela chinezesc. Dau să caut pe Google un cod care să-mi permită instalarea funcţiei. Găsesc unul aparent potrivit şi-l inserez. Numai că…surpriză! În locul noului meu blog, apare o fereastră albă de toată frumuseţea şi un text menit să mă anunţe că am comis o eroare. Desigur, nu m-am mai putut conecta prin variantă tradiţională în panoul de control, aşa că a trebuit să apelez la bunul domn FTP (File Transfer Protocol).

Prin clasa a XI-a, când urmam cursul de ECDL, am învăţat ce înseamnă FTP, dar cum numele nu e prea poetic, nu mi-au rămas în minte multe caracteristici. Trist aspect, monşer! Aşa că m-am luat frumuşel să-mi caut un program de editat FTP şi după ce l-am instalat a început călătoria în marea lume a HTML-ului. Prima dată am căutat linia care avea probleme şi apoi m-am chinuit să copiez codul din temă apostrof cu apostrof, paranteză cu paranteză. Când am salvat toată operaţiunea, m-am gândit că ori am stricat blog-ul pentru vecie ori l-am reparat pe cord deschis (cel puţin aşa m-am simţit, când am tot umblat pe acolo). Ce să vezi, blog-ul respira, iar eu deja zburdam de bucurie!

Morala: Dacă sunt în stare să repar o eroare în HTML, mă pot înscrie cu succes la etapa regională a concursului “Programator de nevoie”.

Morala 2: Nu că ar exista un asemenea concurs, dar nu se ştie niciodată!

Animalul meu preferat nu era nici câinele, nici pisica

Povestea animăluţului preferat începe cu un context în care s-a desfăşurat. Având în vedere că zilele acestea am discutat pe îndelete despre copilăria mea, m-am gândit c-o fi cazul să mă expun şi aici pe blog, doar de dragul exerciţiului scrierii. Aşadar, aveţi olecuţă de răbdare şi urmaţi-mă printre cuvinte.

Eu am stat la casă de când mă ştiu. Ceea ce înseamnă că am avut întotdeauna găini. Uneori şi gâşte, respectiv raţe, dar acelea au locuit temporar în curtea noastră. În schimb, găinile, ouătoare de seamă, ne-au însoţit pe parcursul existenţei noastre. Acuma să vă zic eu cum de am ajuns să mă împrietenesc atât de bine cu ele.

A fost odată ca niciodată o fetiţă de 2 ani, care a fugit de-acasă. Nu în stilul clasic, total anapoda, ci urmărindu-şi mama la serviciu. La vremea când altuia i se forma percepţia spaţială, fata în cauză o şi exersa. Aşa că a pornit-o după fusta mamei când a văzut că aceasta a plecat dimineaţa la serviciu. No’, între casă şi serviciu era un câmp nepopulat de case. Mama se grăbea la serviciu, aşa că nici prin cap nu i-a trecut să se uite în spatele ei. Ca norocul, la un moment s-a trezit că o strigă o tanti, care o întreabă dacă mogâldeaţa din spatele ei, nu e însăşi “Eliza”. Mama s-a speriat atât de tare, încât din momentul în care am fost culeasă de pe câmp, am şezut frumos în curte şi am avut voie să mă joc doar cu copiii pe stradă, care erau în număr de…1.

Acuma e clar că nu puteai sta toată ziua bună-ziua pe capul unui singur copil. Aşa că, domnişoara din poveste şi-a căutat alte îndeletniciri. A observat că s-ar putea înţelege de minune cu găinile care mărşăluiau ţanţoşe prin curte. Azi aşa, mâine aşa, iar în scurt timp, găinile care nu ştiau altceva înainte de a face ouă, “Cotcodac”, a mânca şi a dormi pe scară, au învăţat să aibă şi alte preocupări.

Prima găină pe care mi-o amintesc era “Cenuşăreasa“. Bineînţeles că am cunoscut de la vârsta de 3 ani funcţionalităţile figurilor de stil şi am personificat-o. O iubeam atât de mult, încât la 40 de grade îi ţineam umbrela mea de jucărie deasupra capului, ca să o feresc de insolaţie. Când mă vedea, îşi încetinea ritmul şi se aşeza frumos lângă mine. Şedeam şi povesteam toată ziua despre vânzările de nisip pe care le-am întocmit, iar ea îmi confirma printr-un limbaj pe care aparent îl înţelegeam, că am făcut nişte tranzacţii potrivite.

Când Cenuşăreasa a plecat din această lume, o găinuşă albă i-a luat locul. Am iubit-o atât de mult încât am învăţat-o să doarmă de amiază cu mine. Ştia că la ora 14:00 trebuie să mergem în casă, aşa că se lăsa prinsă, o aşezam frumuşel în pat, îmi puneam mâna peste aripa ei şi îi spuneam că acuma trebuie să facem nani. Ea mă asculta, închidea ochii şi nu scotea un sunet până ce mă trezeam eu. Nici vorbă să fie fără bun-simţ şi să-mi lase nişte dovezi prin pat. Domnişoara găină ştia să se poarte cuviincios.

Au trecut anii cu diverse întâmplări şi la 10 ani, eram mamă. Acest lucru s-a întâmplat pentru că cloşca pistruiată ce a dat naştere unor puişori pufoşi, n-a vrut să-l accepte pe ultimul venit. Fiindcă era mai pestriţ, nu gălbior, cum arăta media societăţii păsăreşti de la acea vreme, l-a bătut în cap până când m-am hotărât că voi creşte eu puiul respectiv. L-am pus într-o cutiuţă, l-am luat cu mine în casă şi l-am îngrijit aşa cum ar face orice mamă cu al ei copil. La o lună de la naştere (să notăm data de 18 mai), puiul ştia să se cuibărească la gâtul meu şi să stea acolo în timpul în care dormeam de amiază. Pe măsură ce a crescut, am descoperit că este o puicuţă, aşa că şi-a primit numele de “Arabela”. A fost găina mea de suflet.

În întreaga vacanţă de vară, am învăţat-o atât de multe lucruri. Ştia să-mi tragă cu ochiul, venea înaintea mea atunci când mă întorceam de la magazin sau din alte locuri şi se lăsa mereu prinsă în momentul în care vroiam s-o iau în braţe. Desigur, de bunica şi mama fugea văzând cu ochii. Eu, în schimb, am iubit-o nespus de mult. Atât de mult, încât într-o zi am pus-o frumuşel într-o plasă şi am plecat cu ea la serviciul mamei. Văzusem eu la televizor, că oamenii mari le pun câinilor atunci când pleacă la plimbare un soi de aţă, dar eu considerat că era sub rangul ei un asemenea cordon. Aşa că am purtat-o în braţe.

Surorile ei, erau şi ele prietenoase cu mine şi se lăsau luate în braţe. La un moment dat aveam o întreagă echipă: Arabela, Gălbenuş, Albuş, Alba-Iulia şi cocoşul Ciuboţilă. Îmi era atât de drag să mă joc cu ei prin curte, încât nu-mi păsa de alte lucruri. Deveniseră cei mai buni prieteni ai mei.

Se spune că un animăluţ, în cazul acesta -o pasăre, împrumută caracterul stăpânului. Aşa că a mea Arabela, a început să comită tot felul de năzdrăvănii. Venea în bucătărie, dădea la o parte capacul de pe ciorbă şi se servea dacă îi plăcea ce a gătit bunica. Ba într-o zi, cum am lăsat aparatul de făcut sandwich-uri pe masă, domnişoara s-a strecurat frumuşel după perdea, s-a suit pe colţar şi s-a servit ca o adevărată doamnă. Eu am prins-o în flagrant, a zburat cât colo şi în goana ei, a aruncat aparatul pe jos, deteriorându-i dispozitivul de închidere. M-am supărat atât de tare pe ea, încât am bătut-o. Am tras-o de coadă de 3 ori şi i-am dat două palme peste aripi. Apoi, mi-a părut atât de rău de fapta mea, încât m-am dus şi i-am cerut scuze.

S-a liniştit pentru o perioadă, iar apoi a atentat la ghivecele cu flori ale mamei. S-a strecurat în hol şi s-a înfruptat de ceea ce a găsit acolo. Desigur, eu mi-am tras ponoasele de pe urma întâmplării. Aşa că am decis s-o închid în coteţ şi s-o las de acolo când îşi va ispăşi pedeapsa. Desigur, a stat aşa doar câteva ore, căci apoi mi s-a făcut milă şi am chemat-o să ne jucăm.

Timp de 5 ani, i-am povestit mai toate întâmplările mele de la şcoală, din viaţa de zi cu zi, chiar şi lucrurile care mă făceau să fiu supărată. Ea mă asculta, nu pleca niciodată de lângă mine şi la sfârşit îmi făcea cu ochiul, aşa cum am învăţat-o atunci când era doar un puiuţ. Arabela nu avea creier de găină. Din câte credeam eu, avea şi o fărâmă de suflet.

Dacă mă vedea tristă, venea şi se aşeza lângă mine. Dacă eram bucuroasă, comitea câte o ispravă. Când vroiam s-o dojenesc, pentru a o învăţa să se comporte respectuos, îmi era destul de greu. De aceea, cele mai aspre pedepse, au fost reprezentate de trasul de coadă.

Chiar şi atunci, se uita la mine cu nişte ochi smeriţi, în încercarea de a-şi repara greşeala. Până la urmă, nu era om şi nu puteam să-i cer să se comporte ca unul. O bună vreme a fost prietena mea cea mai bună, iar atunci când a murit, o parte din mine s-a dus cu ea. O iubisem mai mult decât oricare copil pe care l-am întâlnit şi în felul ei, îmi ărăta şi ea că mă iubeşte. Ultimul gest a fost acela de a-mi face încă o dată cu ochiul, înainte de a-i închide definitiv. Iar asta se întâmpla pe 5 octombrie 2005, una dintre cele mai triste zile din viaţa mea. Am plâns atât de mult după acea mică fiinţă înaripată, încât ulterior n-am mai ajuns niciodată să-mi fie dragă vreo găină. Mi se păreau că toate sunt fade şi nu ştiu să facă nimic altceva în afară de a mânca şi dormi.

Undeva, cred că există un Rai al animalelor, iar Arabela răstoarnă toate lucrurile pe care le găseşte în cale. Cu toate că nu era nici câine, nici pisică, a fost cel mai fidel prieten pe care l-am putut avea din lumea necuvântătoarelor.

Nimeni nu-ţi spune că o să-ţi crească aripi dacă pleci

Când pleci de acasă, nimeni nu-ţi spune că o să-ţi crească aripi. Din contră, oamenii sunt destul de contrariaţi că urmează s-o iei pe cărări destul de necunoscute. Aşa că te trezeşti oarecum într-o situaţie dificilă. Pe de-o parte, te încântă necunoscutul şi vrei să descoperi ce se află dincolo de vorbele celorlalţi, pe de altă parte, te gândeşti că poate vor avea dreptate şi mica ta aventură se va dovedi un eşec total.

Aşa că aştepţi să treacă timpul şi nu prea, pentru a le dovedi celor din jur că s-au înşelat. Tu, fiinţa aceea, despre care toţi credeau că nu va fi în stare să se descurce de una singură într-un alt oraş, reuşeşti să-ţi construieşti o viaţă. Şi nu oricum, ci întrând în rândul oamenilor noi pe care-i întâlneşti.

Vremea trece, tu te minunezi: vai, ai făcut primul pilaf de orez din viaţa ta şi s-a dovedit a fi comestibil. Ai avut un conflict cu o colegă de palier şi ai învăţat că stăpânirea de sine şi calmul sunt cele mai bune atribute pe care le poţi avea. Ţi-ai făcut amici. Chiar şi o prietenă. Lumea începe să te cunoască. Dar tu, pe zi ce trece, ajungi să vezi că eşti capabil de a face mult mai multe decât credeai anterior.

Poţi să-ţi duci propria viaţă, fără să depinzi de vreo persoană. Poţi să ai un serviciu, chiar să-ţi continui studiile, să te implici în tot felul de activităţi şi să vezi că de fapt, situaţia nu e aşa după cum ţi-o prezentau “binevoitorii”. E posibil să-şi fi făcut griji pentru tine, dar tu nu te-ai gândit la obstacole. Aveai un singur vis. Să demonstrezi că nu eşti chiar copilul neajutorat pe care-l vedeau toţi. Ajungi un adult responsabil. Cu casă, masă şi alte cele.

Atunci stai şi analizezi. Măi, ai făcut toate astea de unul singur. N-a existat nici măcar o singură persoană căreia să-i fii datoare pentru schimbare. Desigur, totul s-a realizat pe bază de sacrificii, căci altfel nu se poate. În felul acesta, realizezi că tu nu vroiai să demonstrezi ceva cuiva. De fapt, intenţionai să vezi până unde te poţi duce. Iar acela e momentul în care vezi viaţa cu alţi ochi.

Când îţi dai seama că cel mai important lucru din lume e familia, nu te consideri deloc egoist. Mai degrabă, ai înaintat câteva trepte spre devenirea ta personală. Nu-ţi pasă ce zic unii şi alţii. Nu ai nimic de demonstrat nimănui şi nici nu doreşti să te compari cu X persoane de vârsta ta. Pur şi simplu, e o cale pe care te duci hotărât. Restul sunt detalii.

Mutarea în Cluj mi-a oferit nenumărate lecţii, pe lângă cele gastronomice şi casnice . Am descoperit că distanţa sau timpul nu ucide prieteniile adevărate. Te poţi întâlni cu un om şi să fii la fel de apropiat de el, exact aşa cum erai în urmă cu aproape un an de zile. Unui camarad de suflet nu-i pasă neapărat că n-ai fost prezent la schimbările din viaţa sa de zi cu zi. În schimb, dacă-l îmbrăţişezi, simţi că nu ţi-ar da drumul prea curând. Şi-atunci descoperi că distanţa a fost doar un test, pe care l-ai trecut cu brio.

Zilele trecute m-am întâlnit cu cele mai bune prietene ale mele. Mi-e drag de ele, exact aşa cum sunt. Am ajuns la concluzia că nu le-aş schimba pentru nimic în lume, doar fiindcă sunt ale mele. Am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri de ziua mea. E o cutiuţă de bijuterii care cântă. De când mă ştiu, am fost fascinată de ele. Nu ţin minte să-i fi spus vreodată prietenei mele lucrul acesta. Dar ea a ştiut. Şi-atunci, am învăţat o altă lecţie. Un om care te cunoaşte cu adevărat n-are nevoie să-l inunzi cu informaţii.

Indiferent de bla-bla-urile pe care le-am putea primi la un moment dat pe seama deciziilor pe care le luăm, ne suntem datori nouă înşine pentru a încerca. Până la urmă, în basme, feciorii împăratului merg în lume pentru a-şi căuta norocul. Noi de ce n-am face acelaşi lucru, dacă simţim că asta vrem? De ce trebuie mereu să aplecăm urechile la vorbele celorlalţi, când ele stau drepte pe capul nostru?

Cred că mereu se vor găsi persoane care să facă exerciţii cu vocale şi consoane. Dar până la urmă, chiar şi câinii latră atunci când se simt în pericol. Ce-o fi dincolo de gard, pe mulţi îi sperie. Partea bună e că unii nu se mulţumesc cu traiul uşor pe care l-ar putea avea. Aşa că sar gardul doar ca să vadă că pot face asta. Apoi încep să alerge, doar ca să vadă cât o pot duce în ritmul acesta. În timp ce aleargă, nu se gândesc la oboseala acumulată ori la alte aspecte care le-ar putea pune probleme. Se gândesc că pe măsură ce aleargă mai mult, drumul pare mai scurt. Iar după o vreme îşi dau seama că li s-au dezvoltat muşchii, iar provocările legate de drum nu mai par atât de mari. Acum au aripi, iar restul ţine de detalii.

Să te prăpădeşti de râs, nu alta

Azi m-am amuzat copios de două ori. Prima dată am citit un articol de pe blog-ul Simonei Tache şi multă vreme mi-a trebuit ca să mă opresc din râsul stârnit de păţaniile cititorilor. Apoi, m-am întâlnit mai spre seară cu o bună colegă şi aşa cum le stă bine unor fete, am început să povestim întâmplări care de care mai amuzante. De data aceasta, a fost vorba despre lucrurile care mi s-au întâmplat de-a lungul anilor în tren.

Desigur, cele mai hazlii dintre ele au avut loc pe ruta Oradea-Bucureşti, nu că ar fi fost cea mai lungă, dar de obicei urcă oameni dubaşi care se duc către capitală. Desigur, nici celelalte destinaţii nu-s de lepădat, dovadă stând mersul meu la Costineşti de acum doi ani. Dar să luăm istorisirile din coadă şi vă povestesc pe rând despre cele păţite.

Prima dată cu trenul

În clasa a XII-a, am fost forţată de împrejurări să merg prima dată cu trenul. Aveam o frică de tuneluri, de se lăsa cu multe coşmaruri. Oricât am încercat eu să scap de acest mijloc de transport, n-am avut de ales şi în cele din urmă m-am urcat în el pentru a merge spre Cluj. Desigur înainte m-am înarmat cu 2 lanterne, ca să fiu sigură că sunt pregătită pentru marele tunel. Ăsta era motivul pentru care eu fugeam cât vedeam cu ochii când venea vorba despre călătoritul cu trenul. Îmi era frică de faptul că se va lua lumina în tunel. Şi-apoi să vezi cum am să mă urc eu pe toţi pereţii compartimentului.

Cu o noapte înainte de marea călătorie, am dormit numa’ în reprize. Visam cum intru în tunel şi rămân acolo. Ba chiar se urcă nişte orătănii pe tren şi încep să mă fixeze cu privirea. Una îşi introduce un tentacul pe geam şi mai are oleacă până să mă prindă de valiză. Aoleuuuuu! Salvaţi-măăăăăă! Mă trezesc toată transpirată. Era fix ora 5:00, iar eu adormisem exact 2 ore cât să visez urâţeniile din tunel. Îmi zic că n-am nicio şansă să merg cu trenul. Mai bine pierd Olimpiada Naţională de Istorie, da’ pe mine nu mă bagă nimeni acolo.

Nimeeeeeeeeeeeeeeni! În timp ce încă mai încercam să mă conving că pot coborî la orice staţie până în Cluj, aud semnalul de pornire. Nenea cu fluieru’ ne spunea codificat că mergem la Cluj. Mie-mi şedea gândul numai la tunel. Oare unde o fi primul? Oare e în câmpie? Oare apare atunci când te aştepţi mai puţin şi te înghite? Da’ cum o fi un tunel? E mare? Stă trenul acolo? Aoleuuuuuuuu! Îmi clăţăneau dinţii mai rău ca la stomatolog. Stăteam cu lanternele în mână. În cazul în care se strica una, apăsam iute pe cealaltă. Iacătă că viiiiiiiiiiiiiiiine. Becul rămâne aprins. Mie-mi saltă inima mai rău ca la câine când e fugărit de haită. Vai, cred că-mi pierd cunoştinţa. Ieşim din tunel. E lumină! Vai, am ieşit la lumină! Urraaaaaaaaaaaaa!

Aşa am ţinut-o vreme de 4 tuneluri. Mi se făcea inima cât un purice la fiecare tunel. Iar când ieşeam, depăşea Muntele Everest în circumferinţă, atâta era de voioasă. Nu-mi venea să cred că am ajuns în gară. Momentul în care am pus piciorul pe peron a fost unul dintre cele mai fericite din viaţa mea. În sfârşit la suprafaţă!

În drum spre Costineşti

V-am povestit într-un alt articol de peripeţiile mele de la Costineşti, dar am tăcut mâlc în privinţa drumului. Veţi vedea că am avut motive întemeiate. Acum doi ani, m-a prins pe mine elanul tinereţii că vreau la mare. Nu-i bai că merg singură. Important e că mă voi bălăci în Marea Neagră. Straşnic sentiment!

Purced spre gară. Domnu’ tren mă aştepta pentru îmbarcare. Caut locul în compartiment. Îmi luasem la scaun normal, că doar n-oi plăti o avere pentru cuşetă. Nu e chiar aşa de mult până în Bucureşti. Oricum, de acolo voi lua un altul pentru Constanţa. Mă aşez. Aştept înfrigurată sosirea celorlalţi locatari. Vine un nene mai pe la 40 de ani. Se aşază lângă uşă. Mai urcă şi o femeie în jur de 30 de ani şi şade în faţa dânsului. Eu stau cuminţică la geam. Oare cine va veni lângă mine şi în faţa mea?

La un moment dat, aud un lătrat. O chestie mică, albă şi lăţoasă intră în compartiment. Zic că cineva şi-a pierdut tovarăşul, aşa că dau să scot capul pe uşă. O domniţă pe la 60 de ani se îndrepta către compartimentul meu. Câinele era al dânsei, dânsa era a compartimentului. Câinele urma să fie vecinul meu. Câh! Ce mă fac acuma?

Doamna intră, aşază câinele pe un scaun (câh), îşi pune bagajele şi apoi se pune într-un scaun. Domnu’ lătrător mă fixează cu privirea. O fi ştiind că-s mai sperioasă din fire. Vine controlorul. Cere biletele. I-l înmânez pe al meu. Doamna cu patrupedul înmânează biletul dânsei şi i se mai cere unul. Câinele avea bilet. Râd de una singură. Nimeni nu înţelege de ce. Numai mie mi se părea comic ca al nostru vecin să aibă bilet.

Mai târziu, pe la Cluj văd că al nostru câine dă semne că ar dori să-şi arăte afecţiunea. Întinde botul şi o linge pe stăpâna lui pe toată faţa. Eu râd ca porcuşorul în porumb. Ea îmi aruncă o privire strâmbă şi apoi mângâie delicat prietenul canin. Se face noapte. E cam 1:00. Toată lumea moţăia. Câinele se întinde către domnul de la uşă, care adormise cu faţa către el. Îl spală bine-bine cu limba pe faţă şi apoi se ciubăreşte mulţumit către stăpâna aţipită. Eu încep să râd isteric. Se trezeşte tot compartimentul. Mă fac că am citit un mesaj, îmi cer scuzele de rigoare şi toată lumea revine la poziţia de amorţire. Numai eu…nu am dormit deloc.

Mi-a fost frică de faptul că va veni la un moment dat patrupedu’, se va linge pe bot şi apoi o să-mi aplice un set de săruturi franţuzeşti pe toată faţa. Aşa că am stat trează toată noaptea ca să-mi păzesc chipul de balele domnului cu 4 picioare.

Cronica unei pasiuni

Acum doi ani, primeam un email de la câteva sute de kilometri depărtare. Autoarea acestuia, Eugenia, mă anunţa că am fost acceptată în Asociaţia Young Initiative şi urma să ne cunoaştem mai bine pentru a vedea cum ne vom desfăşura activitatea.

Ţin minte că era o zi de joi, mama era prin apropierea mea, iar primul gest pe care l-am făcut a fost să sar de pe scaun şi să zburd prin casă, în semn de fericire. Da…am un ritual puţin mai ciudăţel atunci când vine vorba de lucrurile care mă fac fericită şi poate fi destul de amuzant pentru cei din jurul meu.

La momentul respectiv îmi încheiasem activitatea într-o asociaţie studenţească din Oradea, de care mi-a fost mai mare dragul, prin urmare noua aventură trebuia să merite zâmbetul lipit de colţurile urechilor. Urma să fac parte dintr-un ONG bucureştean, iar munca mea va fi cunoscută de un public destul de numeros.

M-am fâstâcit olecuţă după închiderea email-ului. Oare mă voi descurca? Oare voi reuşi să mă integrez într-o echipă alături de care voi lucra de la distanţă? Dar vor fi prietenoşi? O să mă placă? Mă vor ajuta atunci când voi solicita acest lucru? Timpul mi-a răspuns rând pe rând la toate întrebările pe care mi le-am pus singură.

Am intrat în proiectul Blogunteer.ro şi în felul acesta am pus prima cărămidă la promovarea voluntariatului din România. Înainte le spuneam oamenilor din jur cât de frumoasă este această activitate, dar vorbele zburau, nu rămâneau scrise nicăieri. Acum aveam ocazia să spun poveşti. Nu de orice fel, ci despre voluntari. Primul articol pe care l-am avut de redactat a fost tocmai despre mine. Pe când mă aflam eu în staţia de tramvai din Oradea, mă sună o tipă de la Ţara lui Andrei, propunându-mi să realizez un material despre beneficiile pe care mi le-a adus voluntariatul. Fusesem recomandată de către conducerea AYI şi iacătă-mă la 11 zile după intrarea în asociaţie cum scriam pentru cel mai mare proiect de CSR din România.

La două luni de activitate, mă puteam mândri cu o nouă reuşită. În timpul unei şcoli de vară, am cunoscut-o pe fondatoarea Asociaţiei “Ovidiu Rom” şi anume – doamna Leslie Hawke. Am contactat-o pentru un interviu, i-a făcut plăcere să-mi răspundă la întrebări, iar materialul se găseşte aici.

Luna octombrie a venit cu o nouă provocare. Eram propusă pentru rolul de manager al proiectului online şi recunosc că-mi tremurau toţi dinţişorii. Nu ştiam la acea vreme cum am să mă descurc că comunic cu toţi membrii echipei mele, cum îi voi motiva, ce impresie am să le fac partenerilor noştri şi dacă sunt persoana potrivită pentru acest rol. Dar se pare că atunci când n-ai tu destulă încredere în tine, au alţii. Cărora le mulţumesc acum.

În anul 2012 lucram la nişte dosare de voluntar, în care i-am intervievat pe amicii pe care i-am făcut în cadrul diferitelor evenimente. Vorbeam despre ceea ce înseamnă sectorul non-profit în Iran şi Indonezia. Începeam să mă familiarizez tot mai mult cu partea de project management şi prindeam drag de oamenii alături de care lucram.

În acelaşi an, mi-am cunoscut colegii care fac parte din proiectul “Punţi către Cunoaştere”. Am fost în vizită la Centrul de Primire Urgenţă Copil Abuzat din Sectorul 4 şi am plecat de acolo marcată. Câteva ore mai târziu, redactam din gară această poveste. În aceeaşi perioadă, vizitam pentru prima dată spaţiul BiblioLounge din cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi mă gândeam cât de norocoşi sunt tinerii bucureşteni că au la dispoziţie asemenea facilităţi. Mi-au căzut ochii pe o broască de pluş şi cu greu am vrut să părăsesc incinta fără dânsa. Anul acesta am fost iar. Doamnele de la bibliotecă mi-au făcut permis, chiar dacă m-am dus doar în trecere. Mi-au zis că nu se ştie când mai revin. Aşa că am permis de Bucureşti. De bibliotecă, desigur.

2013 a adus o conexiune cu locul de muncă. Prin primăvară am publicat compunerile a 3 fetiţe din clasa mea. Erau despre voluntariat, aveau o perspectivă interesată, nu le-am influenţat în niciun fel direcţia spuselor şi cu toate acestea gândeau în asentimentul meu. Cum nu prea-mi place să amestec lucrurile pe care le fac, a rămas singurul articol care are legătură cu locul de muncă.

Luna trecută am fost în Bucureşti, din motive de “profesie”, desigur. Urma să organizez alături de alţi colegi din Asociaţie participarea noastră la Târgul Economiei Sociale – ONGFest, iar aşa ceva nu se poate face de la distanţă. Aşa că am avut contextul prielnic de a-mi cunoaşte şi mai mulţi colegi, de a le ţine companie pe banca din faţa cortului, de a învăţa cum se dansează salsa, de a pune ţara la cale alături de ei, de a zâmbi mult şi des.

Ba chiar mi-am întâlnit faţă-n faţă membrii din echipă şi nu vă spun ce bucurie poate să aibă un manager când îşi vede în cele din urmă o parte din colegi. Cunoşti oamenii respectivi destul de bine, ţinând cont de faptul că ai muncit alături de ei, dar îţi doreai să-i vezi cum reacţionează în preajma ta, ce emoţii transmit, să-i strângi în braţe şi să le mulţumeşti pentru activitatea de până acum. Căci un manager de proiect bazat pe voluntariat îşi “plăteşte” membrii în mulţumiri, aprecieri şi îmbrăţişări. Iar gratitudinea primită în schimb vine să confirme că totul a fost bazat o frumoasă relaţie de colaborare.

Pe la finalul lunii mai primesc un telefon din partea unei persoane necunoscute. Răspund şi mi se spune “Bună ziua! Sunt X de la Fundaţia “Preţuieşte Viaţa”, iar Andreea (n.r. Andreea Marin) v-a răspuns la întrebările pe care i le-aţi adresat.” Mulţumesc pentru înştiinţare şi mă bucur teribil la masă. Realizam un interviu cu o persoană cunoscută din România şi mă centrasem doar pe voluntariat. A fost un moment special pentru mine.

Recunosc că dintre toate reuşitele din acest proiect, cel mai drag mi-a fost de oameni. Eu fac parte dintre aceia care susţin că rezultatele sunt aduse de către oameni. Ceea ce înseamnă că trebuie să le fii alături şi să-i susţii, aşa cum la rândul tău eşti susţinut de către alţii. Mi-au dat lacrimile când am citit acest articol. Se pare că nu e nevoie să fii alături de un om zi de zi ca să ajungi să-l cunoşti şi să ştii ce-l va emoţiona.

Acum, privind retrospectiv la cei 2 ani care au trecut, trebuie să mulţumesc celor care au crezut în mine. Unul a fost managerul de proiect care m-a recrutat şi celălalt a fost preşedintele asociaţiei, care mi-a stat alături pe parcursul întregii activităţi.

Nu ştiu dacă am fost cel mai bun manager de proiect şi cel mai bun blogger. Ştiu doar că timp de 2 ani de zile am avut folder-ul cu Blogunteer deasupra tuturor celorlalte foldere. Mi-a fost drag de proiect, am încercat să învăţ cât mai multe, să intru în contact cu cât mai mulţi oameni faini şi să le arătăm împreună că dacă faci voluntariat în România nu eşti unu’ care pierde vremea. Eşti unul care câştigă vremea!