Cu rucsacul în Germania

Pe data de 13 iunie trebuia să fiu prezentă la un soi de conferinţă în Dortmund, Germania. Dat fiind că urma să călătoresc din Budapesta sau Cluj-Napoca (la momentul cumpărării biletului mă aflam încă în Ungaria), am ales varianta cea mai convenabilă şi-anume Aeroportul Internaţional “Avram Iancu” (vă daţi seama, cu siguranţă, din ce ţară). Am găsit un bilet convenabil dus-întors, care a costat 408 lei (l-am cumpărat cu o lună înainte), dar fiindcă pentru bagejele de cală se plăteşte o sumă suplimentară, am ales varianta bagajului de mână mic (adică un rucsac de laptop). Condiţiile WizzAir spun că dimensiunea maximă a bagajului mic de mână trebuie să fie 25x42x32. Despre rucsac, vă povestesc imediat mai multe.

Înainte, aş dori să vă spun cum puteţi ajunge de la gară la aeroport, în Cluj-Napoca. Aveţi două variante la dispoziţie, şi-anume autobuzul 5 care pleacă chiar din staţia de lângă Gară sau autobuzul 8, care pleacă din Piaţa Mihai Viteazul (staţia este vis-a-vis de Cinema Florin Piersic). Preţul unui bilet cu două călătorii este de 4 lei, iar călătoria până la aeroport durează aproximativ 30 de minute.

La aeroport, aproape de intrarea principală se află terminalul “Sosiri”, iar dacă o luaţi în dreapta (mergând tot în faţă), daţi de terminalul “Plecări”. În cazul care alegeţi WizzAir, vă recomand să faceţi Check-In pe Internet, deoarece este gratis şi nu trebuie să plătiţi o taxă suplimentară. Cu permisul de îmbarcare se trece prin secţiunea “Security Check”, unde se efectuează controlul de securitate. Ce e important de ştiut atunci când călătoriţi cu rucsacul e că nu aveţi voie să transportaţi substanţe lichide care se află în recipiente mai mari de 100 de ml (fără să depăşească 1 l în total). Aşadar, luaţi-vă la revedere de la şamponul aflat în recipient de 250 ml, fiindcă va fi aruncat.

Pentru a preveni acest fapt, am fost înainte la magazinul DM din Oradea, care are printre altele şi un raft cu produse de călătorie, însemnând diverse cosmetice în recipiente mici. Mi-am achiziţionat următoarele lucruri: deodorant Nivea 35 ml, gel de duş Nivea 50 ml, pastă de dinţi Balea 20 ml, cremă pentru faţă Balea 15 ml, cremă pentru călcâie Balea, piaptăn mic şi perie de dinţi cu capac (de la raftul cu produse pentru copii). Cosmeticele au avut preţuri între 2 şi 4 lei, peria de dinţi a fost 8 lei, iar piaptănul 4 lei. În momentul în care vă faceţi bagajul, puneţi toate cosmeticele lichide într-o pungă transparentă, deoarece va trebui să le scoateţi din rucsac la controlul de securitate. În cazul în care nu aveţi o pungă sau aţi uitat de ea, puteţi cumpăra din aeroport, la preţul de 1 leu. În cazul în care vă uitaţi cosmeticele acasă, puteţi cumpăra din avion un set de cosmetice Nivea, cu toate cele necesare şi cu limite de 100 de ml/bucată, la preţul de 12 euro.

Că veni vorba despre avion şi putem considera că am făcut îmbarcarea, am să vă spun că pe durata zborului există serviciul WizzCafé, prin intermediul căruia vă puteţi cumpăra produse alimentare şi/sau răcoritoare. Am răsfoit revista lor şi am descoperit următoarele preţuri: apă Dorna 0,5 l – 2 euro, sandviş – 4 euro (diverse sortimente), batoane de ciocolată Twix/Mars/KitKat – 1 euro şi alte cele. Eu mi-am cumpărat la revenire un sandviş cu caşcaval, dar n-a fost cea mai inspirată alegere. În orice caz, în cazul în care nu apucaţi să mâncaţi înainte şi n-aţi mai băut apă de ceva timp (nu uitaţi că la controlul de securitate nu aveţi voie să treceţi cu sticla de apă dacă depăşeşte 100 ml), aveţi nişte opţiuni de luat în seamă.

Ajunsă în Dortmund, am luat autobuzul care a pornit la fix (15:00) pentru a merge până la Staţia Centrală (Dortmund Central Station). Preţul unui bilet este de 7,5 euro, iar călătoria durează aproximativ 30 de minute. La staţia respectivă se află şi gara Dortmund, precum şi liniile de metrou, respectiv alte linii de autobuz. De acolo, am purces către locul de cazare şi anume A&O Dortmund Hauptbahnhof, un hostel tare simpatic şi curat. Ţinând cont că m-am uitat înainte pe Internet la facilităţile pe care le oferă clienţilor, nu mi-am pus prosoape şi bine am făcut, deoarece se schimbă în fiecare zi. De la recepţie primeşti cartela de acces, există lift care te conduce la etajul la care eşti cazat, iar camerele sunt de mai multe persoane. Dat fiind că era un eveniment realizat pentru studenţi, am stat într-o cameră de 6 persoane, dar în final am fost doar 4 acolo, ceea a fost chiar OK. Am avut baie şi toaletă (încăperi separate) în cameră, veioză, cuier, iar lenjeria de pat am primit-o de la recepţie. De asemenea, prizele sunt în format european, aşa că nu vă trebuie adaptor. Aveam posibilitatea de a opta pentru internet wireless în cameră, dar cum costa 5 euro/zi, am stat în hol, la parter, unde era gratuit.

Pentru micul-dejun, am avut un soi de brăţară de hârtie, primită de la recepţie (pe care n-a verificat-o nimeni, în final) şi am putut să aleg dintr-o mare varietate de alimente în fiecare dimineaţă. Desigur, nelipsitul sandviş cu caşcaval şi roşii a ieşit triumfător zilnic.

În ceea ce priveşte oraşul, pot spune că se vede că face parte dintr-o zonă industrializată. Nu m-a impresionat deloc (eu sunt o mare fană a oraşelor istorice, cu o arhitectură deosebită), dar am apreciat verdeaţa care exista la tot pasul, organizarea facilităţilor, precum şi cele două restaurante/localuri pe care le-am încercat. Cum duminica este totul închis, am rămas doar cu suvenirurile achiziţionate de la recepţia hostelului, dar am mai reuşit să cumpăr o cutiuţă de ciocolată din Duty-Free.

Pot spune că un lucru care mi-a plăcut foarte mult la acest oraş, îl reprezintă campusul universitar. Sunt mai multe universităţi în acelaşi loc, se întinde pe o suprafaţă foarte mare (chiar există un soi de telecabină care face legătura între campusuri), iar instituţia care ne-a găzduit pe noi are Facultatea de Ştiinţe Aplicate (un profil foarte practic care conduce la o mare rată de angajabilitate ulterior).

La amiază am părăsit şi hostelul cu pricina (trebuie să spun încă o dată cât de curat era) şi ne-am îndreptat către staţia de autobuz, dar acolo ne-am întâlnit cu nişte persoane care ne-au propus să mergem cu taxiul. A fost o alegere inspirată ţinând cont de faptul că drumul până la aeroport costă 6 euro/persoană (într-o maşină pentru 5 clienţi), ceea ce înseamnă cu 1,5 euro mai puţin faţă de biletul de autobuz. Plus că am ajuns şi mai repede şi s-a dovedit un lucru bun, ţinând cont de coada care s-a format la Security Check. Într-un final, am reuşit să trecem şi de această etapă (estimez că am petrecut cam 20 de minute aşteptând), iar la control mi-am aşezat în tavă lucrurile separat după cum urmează: rucsacul, cureaua, ceasul, punga cu cosmetice, telefonul şi documentele de călătorie.

În Dortmund sunt 12 porţi de îmbarcare din câte am văzut eu, iar avionul nostru pleca de poarta 0. Dat fiind că am mai avut puţin timp liber la dispoziţie, ne-am plimbat pe la Duty-Free şi am studiat oferta. Aş spune că suvenirurile pe care le poţi cumpăra se află într-o varietate limitată, există un automat care personalizează diverse obiecte cu însemnele echipei Borussia Dortmund (aviz amatorilor de fotbal) şi că parfumurile/produsele alcoolice sunt destul de multe.

După acest popas, am plecat către poarta de îmbarcare şi la scurt timp am urcat în avion. Îmi place faptul că în avioanele WizzAir nu ai un loc predefinit şi te poţi aşeza unde vrei tu (cu excepţia primelor 3 rânduri şi a locurilor aflate pe rândurile 12-13 care au confort sporit şi pentru care trebuie să achiţi o taxă suplimentară). Contrar celor spuse de alţii, personalul aeronavei a fost unul politicos şi nu au existat momente care să pună la îndoială calitatea serviciilor oferite. Cu toate acestea, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva, nu-mi place că nu există o adresă de email pentru reclamaţii şi li te poţi adresa doar utilizând un număr de telefon, pentru care taxa nu e chiar mică.

Acestea fiind spuse, mai îmi rămâne să vă spun că în rucscul pe care l-am purtat pentru cele 3 zile, aveam următoarele lucruri: o pereche de pantaloni, o fustă, un maiou, o bluză, un jerseu, o cămaşă, lenjerie de corp, pijama, un paion, papuci de casă, o lanternă (cei care mă cunosc mai bine, ştiu de ce), încărcător pentru telefon, trusa de cosmetice, etuiul cu ochelari, o poşetă mică şi documentele, respectiv portofelul.

După această experienţă cred că atunci când va fi vorba de călătorii pe termen scurt am să aleg tot varianta rucsacului, deoarece, în trecut mi s-a întâmplat de multe ori să duc anumite lucruri cu mine pe care nu le-am folosit şi care ar fi putut foarte bine să rămână acasă. E drept, nu am avut laptop-ul, dar m-am descurcat foarte bine şi fără dânsul.

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă urez călătorie plăcută dacă mergeţi şi voi cu rucsacul undeva, iar dacă aveţi întrebări suplimentare în legătură cu ceea ce am scris, vă invit cu mare drag să le adresaţi.

După aproape un an de zile în Cluj-Napoca

După un an care a trecut în pas alergător prin faţa mea, mă aşez frumuşel în faţa laptop-ului şi îmi dau seama că am timp să scriu ceea ce cred, ceea ce mi s-a întâmplat sau pur şi simplu ceea ce îmi vine acum în minte.

Anul trecut, pe 16 septembrie, mă mutam în Cluj-Napoca. Zic că a fost o decizie firească, fiindcă îmi doream tare tare mult să văd dacă mă pot descurca de una singură. Eu, fiinţa aceea care nu doarme în veci fără veioză, care n-a fost plecată de acasă mai mult de 3 săptămâni înainte şi care a stat mereu în sânul familiei deosebite pe care o are. Mi s-a părut la momentul respectiv că eram un soi de cutezător, varianta femină, care pleca să-şi încerce norocul în lume. Nu mi-am ales plaiuri îndepărtate, deşi visam în anul precedent cu ochii deschişi la Bucureşti.

Pe 17 septembrie, începeam să lucrez ca învăţătoare. Pentru prima dată, aveam să rămân un an de zile, alături de 17 copii. La început, mi-a fost atât de frică, încât îi urmăream peste tot pe unde se duceau. Aveam impresia că dacă nu sunt în spatele lor, vor comite o boacănă, şi-apoi eu am să trag ponoasele. Apoi am învăţat să am încredere în ei şi să-i privesc ca pe nişte adulţi în miniatură, care au anumite responsabilităţi.

Din septembrie şi până în iunie, ne-am întâlnit zi de zi cu mici excepţii. Luam autobusul 38 până în Cartierul Gruia şi acolo parcă începea o nouă poveste în fiecare dimineaţă. Sorbeam fiecare clipă petrecută în compania micuţilor şi mă întrebam cum voi reuşi să fiu un cadru didactic pe placul lor. Îmi doream să mă placă şi să vină cu drag la şcoală.

După ore, o luam alene pe strada mea preferată (Emil Racoviţă), numai pentru a mă bucura de arhitectura caselor. Îmi ziceam cu ochii deschişi că dacă vreodată voi alege să mă mut în Cluj, acela ar fi locul ideal în care mi-ar plăcea să stau. Locuinţe cu turnuri, cu balcoane ondulate şi cu grădini ce păreau să vorbească de la sine. Era un spectacol în sine plimbarea mea pe această stradă.

Când îmi dădeam seama că am petrecut mai mult timp decât trebuia pentru acest ritual, mă grăbeam în pas de raţă, către facultate. Mi-am dorit să nu pierd niciun curs, căci până la urmă, reprezenta motivul mutării mele în Cluj-Napoca. Nu zic că totul a fost extrem de facil, având în vedere că studiam în limba franceză, dar am apreciat şansa pe care am avut-o pentru a fi student al Universităţii Babeş-Bolyai.

Fără să-mi dau seama, învăţam cum e să stai la cămin, să te trezeşti în fiecare zi pentru a merge la serviciu, iar mai apoi să pleci la facultate. Bineînţeles, că nu mi-a fost de ajuns să fac doar aceste lucruri. Pasiunea de căpătâi nu m-a părăsit nici aici. Cu toate, că n-am mai reuşit să fiu membră a clubului Toastmasters (un concept pe care-l iubesc din suflet), am rămas fidelă Asociaţiei Young Initiative şi m-am implicat ulterior în Asociaţia Tineretul ONU din Cluj-Napoca.

Având un program foarte încărcat, plecând pe la 7:30 de acasă şi întorcându-mă la 21:00 uneori, am pierdut sentimentul de a avea o viaţă socială. E adevărat că mi-am făcut prieteni şi aici sau că am cunoscut oameni deosebiţi, dar nu pot să spun că m-am legat cu adevărat de un colectiv sau un altul. Ceea ce ar fi trebuit să însemne viaţă studenţească, s-a materializat prin câteva ieşiri ocazionale lunare. Nu mă plâng, deşi poate trebuia să fac mai mult în acest caz. Dar, ziua avea doar 24 de ore şi recunosc că într-un fel ţineam la statutul de de dascăl, iar în adâncul sufletului consideram că ieşitul la o petrecere zgomotoasă sau ipostaze mai ieşite din comun, nu prea mai sunt compatibile cu persoana actuală.

Nefiind o persoană intruzivă, am considerat de multe ori că cel mai potrivit lucru pe care-l pot face e acela de întreba pe cineva dacă are nevoie de ajutor. Nu ţineam nepărat să fim prieteni, să ieşim la bere ori să facem turul oraşului în pijamale. Cu siguranţă, puteam să fac mult mai mult decât am încercat. Cum spune bunica, mereu este loc de mai bine.

S-au întâmplat atât de multe lucruri în această perioadă şi m-am implicat în atât de multe activităţi, încât mi-am dat seama că la un moment dat devii dependent de lucrurile în care crezi. Degeaba ai vrea să spui “Nu” unei situaţii în care tu crezi că poţi face ceva. Contextul în sine te fură, fără drept de apel. Ajungi să fii prizonierul dictonului “N-am făcut destule!“. Iar atunci conştientizezi că se întâmplă de multe ori să uiţi de tine.

Şi te rostogoleşti în trecerea timpului, până când se face luna iulie. Încă mai ai de predat nişte lucrări şi apoi vei fi terminat cu o bună parte din sarcinile restante. Participi la o şcoală de vară şi când ajungi acasă îţi aduci aminte de ceea ce îţi spunea o participantă într-un mesaj: “When I first met you, I thought that you are not a sociable person, but after talking to you I changed my mind. […] I love you, you are very sociable, kind and nice girl.”

Stăteam în prima săptămână şi observam oamenii. Îmi place să fac asta, chiar şi acum după atâţia ani, în care credeam că mi-am depăşit accesele de timiditate. Cu toate că voluntariatul m-a ajutat teribil de mult să ies din cochilia în care stăteam în siguranţă, încă mai am nevoie uneori să mă (re)acomodez cu oamenii. Eu, copilul acela, care în fragedă pruncie îşi inventa jocuri acasă, căci nu avea decât un singur tovarăş de joacă.

Iar după aproape un an de zile, e momentul să-mi mut culcuşul acasă. Deja a devenit ciudat să folosesc acest termen. Am un acasă nu departe de Oradea, dar am un acasă, cu atâtea amintiri în Campusul Haşdeu. Până la începerea anului universitar, e momentul să mă ocup de proiectele restante care mi-au rămas, să învăţ cum se cuvine pentru măriri şi să mă pregătesc corespunzător pentru îmbunătăţirea limbii franceze.

Habar nu am ce va fi din septembrie încolo, dar nici nu vreau să mă gândesc foarte mult la acest aspect. Ştiu doar că îmi doresc să mă bucur de prezent. O fi el de scurtă durată, dar măcar să ştiu că în această perioadă l-am luat de mânuţă şi ne-am uitat împreună la cerul înselat, fără se gândim ce se va întâmpla mâine dimineaţă.

Mihnea Blidariu – Activist pentru Roşia Montană

Pe Mihnea Blidariu l-am cunoscut imediat după ce m-am mutat în Cluj-Napoca. Primisem eu un anunţ pe email cum că aş putea să fac parte din echipa de organizare a Zilei Roşiei Montane, iar în acest fel am ajuns să stăm la aceeaşi masă. Mi se pare unul dintre cei mai faini oameni pe care-i ştiu. O fi din cauză că omul are o cauză pentru care luptă, că nu se lasă dus de valul promisiunilor materiale şi e genul de persoană amabilă, care stă să-ţi răspundă la orice întrebare.

Având în vedere că protestăm amândoi pentru Roşia Montană, m-am gândit că v-ar interesa o poziţie din partea unui activist convins, ţinând cont de faptul că presa ultimelor luni e inundată de reclame RMGC. Dacă până acum nu ştiaţi mai multe despre roşieni şi ce se întâmplă cu aurul din munţii Apuseni, poate că acest articol vă va fi de ajutor. Cel puţin, eu asta sper.

Când şi cum ai ales să te implici în susţinerea cauzei Roşia Montană?

Am aflat despre situaţia de la Roşia Montană în 2003, prin nişte prieteni şi am ales imediat să mă implic. Mai întâi am cântat cu Luna Amară la FânFest, apoi am devenit tot mai implicat, mai ales în protestele de stradă, dar şi în organizarea festivalului FânFest.

Ce anume te-a determinat să fii un fidel susţinător?

Am ajuns la concluzia că Roşia Montană este un loc extrem de complex, cu o situaţie extrem de complexă în ceea ce priveşte patrimoniul istoric şi arheologic, mediul social, economia locală, problemele de mediu, problemele de legislaţie, corupţia autorităţilor, dezmembrarea comunităţii locale. Am considerat că Roşia Montană este un caz care ilustrează, la scară mică, situaţia în care se află întreaga Românie. Şi am hotărât că, pentru mine, ăsta va fi punctul în care voi spune până la capăt: AJUNGE!

Care sunt cele mai importante acţiuni pe care le-ai coordonat sau în care ai fost implicat?

FânFest este cea mai importantă “acţiune” la care particip în fiecare an. Anul acesta va fi între 15 şi 18 august. Despre restul acţiunilor…prefer să nu dau detalii.

Ai putea să-mi prezinţi un scurt istoric al exploatării la Roşia Montană?

Exploatarea aurului, la Roşia Montană, datează din timpuri pre-romane şi romane. Mărturie stau galeriile şi vestigiile istorice descoperite în zonă. Aurul a continuat să fie exploatat de-a lungul istoriei, din Evul Mediu până în epoca modernă. Datorită prezenţei aurului, zona a fost una foarte cosmopolită, Roşia Montană a fost, de fapt, aproape un orăşel la începutul secolului XX. Diversitatea etnică era semnificativă: români, maghiari, saşi, rromi, italieni şi mulţi alţii. Exploatarea auriferă a stat deschisă şi după Revoluţie, până în 2006, când a fost închisă. Printre cei care au cerut închiderea minei s-a numărat şi compania canadiană Gabriel Resources. Sau, după o ştiu cei mai mulţi, Roşia Montană Gold Corporation…

Din ce trăiau localnicii până la venirea canadienilor?

Unii au fost – şi sunt – fermieri, agricultori, câţiva deţineau – şi deţin – pensiuni turistice, dar cei mai mulţi au rămas şomeri după închiderea minei.

Cum a ajuns Gold Corporation în zona respectivă?

Asta trebuie să-i întrebi pe ei, cum au ajuns. Probabil că nu le-a fost greu să afle despre bogăţia zonei, Roşia Montană e un loc despre care străinii ştiu mai multe decât mulţi români, din păcate…Oricum, venirea companiei este strâns legată de 2 nume foarte controversate din istoria “capitalismului de cumetrie” românesc: Frank Timiş şi Ovidiu Tender. Asta spune multe…

Ce s-a întâmplat pe parcursul anilor în Roşia Montană, odată cu instalarea companiei?

Comunitatea a fost dezbinată de prezenţa companiei şi de metodele ei de propagandă şi presiune. Au fost foarte multe cazuri în care frate s-a certat cu frate, mamă cu fiu, soţ cu soţie: unii doreau să vândă casa, alţii nu. Primul lucru pe care compania l-a făcut, când a ajuns, a fost să cumpere chioşcul de ziare şi să-l închidă.

Apoi au început să deruleze un program ilegal şi imoral de deshumări de morminte. Gura satului spune că au plătit 8000 de lei pe fiecare deshumare. Au cumpărat case de patrimoniu; o parte le-au “restaurat” cu beton, termopan şi materiale moderne, iar pe altele le-au lăsat pur şi simplu să cadă singure. Au angajat oameni cu contract temporar şi salariu minim pe economie, cei mai mulţi din afara Roşiei Montane.

Majoritatea angajaţilor – exceptându-i pe cei de la securitate şi pe cei din birouri – nu fac mai nimic, mai sunt trimişi la “restaurări” şi se plimbă pe uliţă în uniforma RMGC când apare presa prin sat. Mai mulţi localnici care au vândut au acceptat să se relocheze la Recea, un cartier construit de RMGC la marginea Alba Iuliei pe locul fostei gropi de gunoi. Câţiva nu s-au adaptat mediului urban şi s-au sinucis. Alţii continuă să locuiască acolo, dar vin regulat la Roşia să-şi viziteze casa, până când ea va dispărea sau va fi distrusă de companie.

În prezent câţi oameni locuiesc acolo şi câţi s-au mutat în cartierele construite de către companie?

În Roşia Montană mai locuiesc în jur de 2000 de persoane. La Recea trăiesc acum 125 de familii.

Au existat micro-exploatări de la venirea acestora şi până în prezent? Dacă da, ce efecte au avut?

Nu, nu cred că au existat. Ştiu că au încercat prospecţiuni, dar s-au oprit.

Ce părere au localnicii despre ecologiştii care susţin protejarea ariei?

Cei angajaţi de companie se împart în două categorii: cei care ne ocolesc şi nu-şi dau deloc cu părerea şi cei care, instigaţi de companie, devin agresivi în prezenţa noastră. Şi sunt cei din Asociaţia “Alburnus Maior”, care refuză să vândă şi să plece şi pe care noi îi sprijinim.

Care e atmosfera generală în localitate după măsurile luate de către companie?

Situaţia este tensionată, Roşia Montană s-a schimbat foarte mult din 2004, când am fost prima dată acolo. Oamenii nu se mai salută pe uliţă, sunt suspicioşi. Însă există şi speranţă. E ca în multe alte locuri din ţara asta, de fapt e ca aproape toată ţara asta, pentru că toată e scoasă la vânzare şi oamenii nu ştiu cum şi ce să facă şi care va fi viitorul lor.

Care-i atitudinea administraţiei locale?

Toate administraţiile locale, judeţene, regionale şi naţionale au sprijinit proiectul RMGC, de la început, cu foarte mici excepţii. N-a contat culoarea politică, au contat numai şpăgile.

Care sunt consecinţele exploatării aurului de acolo?

Distrugerea totală şi iremediabilă a zonei, prin mineritul aurifer cu cianuri, distrugerea patrimoniului cultural şi istoric, distrugerea naturii, distrugerea vieţilor oamenilor. Şi un “profit” de 4% din redevenţe pentru statul român…

Ce posibilităţi există pentru traiul oamenilor?

Agricultură la scară redusă, creşterea animalelor, turism ecologic şi cultural. Ca o ironie, există în momentul actual oameni angajaţi la RMGC care deţin animale şi iau şi subvenţii pe cap de animal de la Ministerul Agriculturii. Iar RMGC tocmai a renovat primăria veche şi a declarat că o va face hotel, deşi reprezentanţii aceleiaşi companii susţin că nu se poate face turism la Roşia Montană…

Care este răspunsul administraţiei centrale în privinţa exploatării?

Actualul Guvern încearcă să dea undă verde proiectului. La fel ca şi Guvernul precedent. Nu degeaba strigam în iarna lui 2012 “USL şi PDL, aceeaşi mizerie”…

Ce ar trebui să se întâmple în perioada următoare?

Dacă ar fi după mine, ar trebui ca Guvernul să rezilieze contractul cu RMGC, compania să plece şi Roşia Montană să nu mai fie zonă mono-industrială. După aceea, există foarte mulţi oameni care doresc să ajute Roşia Montană să devină o localitate rurală normală, cu o economie curată şi funcţională şi de care să ne putem mândri cu toţii. Din păcate, cred că Guvernul Ponta va încerca să demareze acest proiect şi atunci cred că trebuie ca toţi cetăţenii acestei ţări să vină la Roşia Montană şi s-o apere.

Ce înseamnă faptul că RM face parte din Top 7 locuri din Europa aflate în pericol?

Înseamnă recunoaşterea internaţională a valorii patrimoniului din Roşia Montană. Înseamnă că Victor Ponta va avea mari dificultăţi în a-i explica lui Placido Domingo (preşedintele asociaţiei pan-europene “Europa Nostra”, care a inclus Roşia Montană pe această listă) cum programul de restaurare şi protejare derulat de domnia sa nu poate avea loc pentru că guvernul român a hotărât să dea drumul unui proiect minier distructiv pentru toată lumea.

Cum poate să ajungă RM în patrimoniul UNESCO?

Simplificat şi pe înţelesul tuturor: Ministerul Culturii trebuie să realizeze o documentaţie şi s-o înainteze UNESCO, împreună cu o cerere de includere a localităţii în patrimoniul UNESCO. Pe baza documentaţiei şi a unor vizite de teren, UNESCO ia o decizie. În prezent, documentaţia a fost realizată de mai mulţi arhitecţi din diferite organizaţii de profil şi înaintată Ministerului Culturii (deşi, subliniez, era treaba ministerului să facă asta!). Dar Ministerul Culturii a refuzat şi refuză să facă cererea. Chiar dacă inclusiv dinspre UNESCO există încurajări şi semnale pozitive că Roşia Montană ar fi acceptată.

Ce ar însemna acest lucru pentru localitate, dacă ar fi teritoriu protejat?

Ar însemna că orice proiect minier ar fi imposibil de realizat şi ar însemna că Roşia Montană s-ar putea dezvolta şi susţine din turism cultural. Există un exemplu funcţional la doar câţiva kilometri distanţă, o localitate numită Rimetea.

În momentul de faţă, Roşia Montană rezistă prin…?

Roşienii care refuză să plece şi noi toţi.

Cam câţi activişti estimezi că sunt în România şi în lume care susţin cauza Roşia Montană?

Mult mai mulţi decât ştie Ponta şi decât crede SRI-ul.

Mesajul tău pentru români este…

Mulţi se gândesc la istorie, la patrimoniu. Mulţi se gândesc la natură. Mulţi se gândesc la roşieni. Dar cei mai mulţi nu se gândesc la nimic. Însă nu trebuie să vă gândiţi neapărat la Roşia Montană şi la roşieni. Nu trebuie să fiţi din cale-afară de altruişti. Nu trebuie să fiţi revoltaţi, revoluţionari sau ultraşi. Fiţi egoişti, gândiţi-vă numai la voi, măcar atât puteţi face. Pentru că dacă acest guvern va putea să-i dea afară pe roşieni de pe pământul lor, în numele unei corporaţii private, voi veţi fi următorii! Românii care astăzi trăiesc sub ameninţarea exploatării prin forare hidraulică a gazelor de şist ştiu deja asta…

17 băncuţe

17 băncuţe goale sunt orientate către tablă. Acolo a rămas un exerciţiu de matematică, puţin prăfuit. Nu se aude niciun zgomot, liniştea s-a aşternut peste clasa care era acoperită de expresia rostită îndelung: “Domnişoaaaaaaara învăţătoaaaaaare”.

Azi a fost ultima zi când micii discipoli şi-au ocupat cu sfială locul în băncuţe. Nu s-au mai grăbit să se aşeze ori să-şi aşterne cărţile. Ştiau că va veni momentul când vor trebui să se ridice, iar manualele au fost deja predate. Dintr-un colţ al clasei se uitau cu un ochi la cei care nu le vor mai duce acasă. Vor rămâne acolo până vor fi preluate de următoarea generaţie.

Actuala stă să plece. Domnişoara rosteşte un discurs pe care nu şi l-a pregătit de acasă. De data aceasta, n-a mai putut fi omul acela pragmatic care să schiţeze ce are de spus. De data aceasta, a vorbit inima în locul ei. Le-a spus cu o voce tremurândă că a venit momentul în care trebuie să coboare din avionul clasei a IV-a. Călătoria în ciclul primar s-a terminat. Acum vor staţiona pentru câteva luni în “aeroportul”, numit vacanţa mare.

Când a vrut să le spună cât îi iubeşte, o lacrimă a luat-o la vale pe obraz. În toiul călătoriei altora, s-a uitat către toţi şi i-a îmbrăţişat cu privirea. Atunci ei s-au năpustit către ea şi au luat-o în braţe. S-au lipit asemenea unor etichete. S-ar fi bucurat dacă ar fi putut să-i păstreze pentru totdeauna aşa.

Dar i-a trimis acasă, ştiind că dacă vor mai rămâne în jurul ei, nu va mai putea să-i lase să plece. S-a aşezat la catedră şi s-a uitat la clasa ei. Vedea mânuţe ridicate, auzea chiote de bucurie pe hol, i se adresau vorbe precum “Ce aţi scris acolo?” sau era întrebată dacă a desenat pe tablă un pom sau o mumie.

S-a plimbat prin clasă şi a strâns fiecare amprentă găsită. Le va păstra pe toate în înimă. Fiecare zâmbet ştrengăresc, fiecare privire sinceră, fiecare mânuţă ridicată, fiecare legănare de scaun sau desen pe spatele caietului.

Ea n-a lucrat nici măcar o zi. Ea a venit acolo cu o misiune: vroia să-i facă pe copii să iubească şcoala, să simtă fiecare că are locşorul în clasă, să zâmbească măcar o dată pe zi şi să se trezească a doua zi cu bucurie, ştiind că că vor ajunge la şcoală.

Avea un ideal, numit “Mary Poppins”. Vroia să transforme şcoala într-un loc fericit, în care copiii vin pentru că vor, nu pentru că trebuie. Puţin câte puţin, i-a învăţat pe copii să aibă propriile lor ţeluri, să muncească pentru ele, să privească dincolo de aparenţe şi să rămână nişte “mici prinţi”, fascinaţi de copilărie.

Azi şi-a dat seama că litera clasei marca începutul numelui ei. O parte a rămas acolo, la catedră, gata să pregătească înviorarea de dimineaţă. Celelalte două părţi erau incluse în valorile pe care le-a stabilit la începutul anului şcolar: excelenţa şi echipa.

Le-a insuflat pasiunea pentru societate elevelor sale. Au obţinut primul premiu judeţean la olimpiada de educaţie civică, din istoria şcolii. A participat şi la alte concursuri, a predat cu drag, a povestit la istorie mai mult decât scria în programă.

I-a mutat pe elevi în cursul anului, până când a aplanat toate conflictele. I-a pus în aceeaşi echipă pe cei care nu se înţelegeau bine pentru a-i învăţa să coopereze. Le-a arătat că succesul aparţine celor uniţi. Iar ei i-au arătat domnişoarei că pot fi o familie.

Când a venit în Cluj-Napoca, nu avea decât o singură prietenă. Nu s-a simţit niciodată singură, fiindcă i-a avut pe ei. Minunile acelea din sala de clasă, care n-o lăsau să plece acasă tristă. Astăzi i-a salutat cu “La revedere”, fiindcă nu i-a plăcut niciodată să spună “Adio”.

Contextul s-a dus şi nu vor mai fi niciodată elevii domnişoarei învăţătoare. Vor rămâne în schimb prietenii ei şi motivele pentru care astăzi decizia de a se muta în Cluj-Napoca s-a dovedit a fi una extraordinară.

Indiferent de viitorul pe care-l va avea, va rămâne mereu dascălul de la clasă. Acel om care va fugi cu sufletul în fiecare dimineaţă către sala de clasă, fiindcă acolo o vor întâmpina 17 suflete de copil.

Chiar dacă acolo o vor fi nişte băncuţe goale, ea îi va vedea pe toţi. Căci mica ei familie din Cluj-Napoca va rămâne pentru totdeauna în acelaşi loc!

“Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într-însa.”

(Motto-ul Şcolii Gimnaziale “Horea”)

Universitatea care mi-a schimbat viaţa

În luna ianuarie a anului trecut, eram foarte sigură că masteratul meu se va desfăşura într-o altă parte decât mult-iubitul oraş – Oradea. Acest deziderat nu era cauzat de faptul că desconsideram facultatea pe care urma s-o termin sau aveam nemulţumiri legate de profesori. Din contră, cred că specializarea pe care am urmat-o, anume “Relaţii Internaţionale şi Studii Europene” şi-a pus amprenta asupra mea. Atât de mult, încât mi-am dorit să fiu un profesionist în domeniu.

Aşa că am început să caut fel de fel de masterate care să-mi poată îndeplini expectanţele academice. Mi-am dorit tare mult să studiez într-o altă limbă, tocmai pentru a nu pierde exerciţiul lingvistic şi pentru a fi în ton cu specificul urmat. Paşii mi s-au oprit la un moment dat în dreptul site-ului http://euro.ubbcluj.ro/ . Aşa am aflat eu mai multe informaţii despre masteratul în limba franceză “Studii Politice Europene Comparate”, organizat în cotutelă cu Universitatea Paris – Est Marne la Vallée.

Dar până să vă povestesc mai multe despre ce am făcut aici în 2 semestre, am să vă zic ce înseamnă să ai un vis. În anul 2009, îmi depăşeam marea frică faţă de tuneluri, călătorind pentru prima dată cu trenul, în direcţia Cluj-Napoca. Eram forţată de decizia majorităţii să aleg acest mijloc de transport pentru a participa la Olimpiada Naţională de Istorie. Nu mai fusesem în Cluj de prin clasa a III-a, când o doamnă pasăre ce şedea cocoţată pe statuia lui Mihai Viteazul şi-a lăsat “avuţiile” tocmai în capul meu.

Aşa că aveam o dublă reticenţă: să umblu toată ziua cu umbrelă şi câte lanterne să-mi pun la mine pentru a întâmpina întunericul din cele 4 tuneluri. Din fericire, Clujul mi-a oferit nişte surprize de zile mari: am stat pentru prima dată într-un internat şi-a fost chiar OK, obţinusem nota 8.50 la olimpiadă şi mă puteam întoarce acasă destul de onorabil şi…vizitasem ceea ce urma să fie punctul de cotitură al vieţii mele.

Într-o zi, având pauză de la învăţat, am purces eu spre Str. Emanuel de Martonne unde ştiam că se află Facultatea de Studii Europene. Am intrat sfioasă pe uşă, m-am îndreptat către avizier şi apoi cu o cvasi-frică am urcat scările. Mă temeam eu că va veni cineva la un moment dat şi mă va întreba ce caut acolo. N-a fost aşa, drept pentru care mi-am continuat traseul. Am ajuns la etajul 1 în faţa unei săli de curs şi mi-am spus hotărâtă “Fie ce-o fi, dar eu am să ajung să studiez aici!”.

Am plecat teribil de încântată de acolo şi m-am întors acasă. I-am zis mamei de planurile mele, dar m-a adus cu picioarele pe pământ. Nu prea aveam eu cum să studiez în Cluj. Aşa că mi-am pus marele vis într-un sertăraş al memoriei pentru momentul în care voi putea face acest lucru.

Anul trecut a fost marcat de clipa decisivă. Ştiam că masteratul nu presupune ore de dimineaţă, prin urmare voi putea munci şi în felul acesta am să fiu eu pe propriile picioruşe în Cluj. După ce iniţial, mă băteau gândurile să merg în Bucureşti, am renunţat la idee din pricina distanţei. Şi iacătă că am luat decizia cea bună.

În vara lui 2012 am susţinut examenul de admitere care era bazat pe un proiect de cercetare şi un interviu cu comisia de specialitate. Având în vedere că luasem nota maximă la interviu, mă puteam pregăti cum se cuvine pentru toamnă.

Urma să-mi găsesc un loc de muncă, să mă mut în cămin, să-mi fac prieteni noi şi s-o iau practic de la 0. N-a fost deloc uşor, dar a meritat tot efortul. Astăzi, la 8 luni după mutarea mea, pot spune că Universitatea Babeş-Bolyai, prin Facultatea de Studii Europene mi-a schimbat viaţa. M-a ţinut lipici de visul meu şi în felul acesta am învăţat ce înseamnă să fii independent. Am avut ocazia să practic limba franceză, care-mi este atât de dragă, să învăţ de la profesori cu adevărat pregătiţi, să particip la conferinţe şi evenimente, să cunosc oameni impresionanţi din domeniu şi mai ales m-am dus pe drumul meu.

Ştiam că vreau performanţă şi asta am primit. Masteratul de “Studii Politice Europene Comparate” mi-a pus la dispoziţie următoarele facilităţi:

  • O majoritate de cadre didactice de la universităţi franceze;
  • Burse oferite de către Ambasada Franţei;
  • O diplomă din partea statului român şi una din partea statului francez:
  • Posibilitatea de a realiza o disertaţie în cotutelă;
  • Contactul cu persoane din sectorul intreprinderilor şi agenţiilor francofone;
  • Participarea la simpozioane cu lucrări în limba franceză;
  • Colegi veniţi din alte ţări, prin programul Erasmus Mundus MITRA;
  • Un cadru multicultural, orientat către interacţiunea dintre profesori şi studenţi.

Mai mult de atât, am avut materii cu adevărat interesante precum: Etică şi politică în Europa, Norme şi societate, Politică internaţională, Multiculturalism în Franţa, Politici ecologice, Instituţii şi întreprinderi francofone în Europa, iar lista poate continua. Dacă în primul semestru, ne-am concentrat mai mult pe partea economică, în semestrul II atenţia s-a mutat pe componenta politico-culturală.

Am apreciat faptul că în acest semestru am primit mai multe lucrări de realizat pe ceea ce am înţeles noi la cursuri. În prezent lucrez la un text argumentativ despre (in)capacitatea oamenilor de a-şi face propriile legi, un expozeu despre cartea “Lettre sur la tolérence” şi un eseu despre ideea lui Rémi Brague – “L’Europe est une culture”.

Aşadar, viaţa mea la Universitatea Babeş-Bolyai e departe de a fi plictisitoare, monotonă sau incertă.

 

P.S. Prin intermediul acestei facultăţi am avut ocazia de a-l cunoaşte pe scriitorul Pascal Bruckner, al cărui interviu acordat îl găsiţi aici.

Robert Anghelescu – Muzica e un mod de a-ţi povesti viaţa sincer şi direct

Nu scriu tot timpul pe blog, dar atunci când o fac, mă asigur că am un articol cel puţin supercalifragilistic. Astăzi, sunt bucuroasă să vă anunţ că protagonistul interviului pe care l-am realizat nu e nimeni altcineva decât Robert Anghelescu, omul de la clape din cadrul trupei Bere Gratis.

Mie-mi plac oamenii aceştia de multă vreme. Nu-mi mai amintesc momentul în care mi-au cucerit auzul, dar ştiu sigur că a fost datorită emoţiilor pe care le transmit. E imposibil să asculţi o melodie de-a lor şi să rămâi imun la trăiri sufleteşti. Se nasc anumite stări, pe care nu le poţi ignora şi pentru acest fapt, chiar cred că muzica e cea care mişcă inima. Probabil de aceea o iubesc atât de mult.

Nu mă mai lungesc cu vorba, vă las în compania oaspetelui meu:

Dacă ar fi să descrii toată experienţa ta în cadrul trupei Bere Gratis într-o singură propoziţie, aceasta ar suna cam aşa…

Un copil aleargă printre note muzicale, conducând un cerc.

Cum arată publicul căruia vă adresaţi? Ce anume încercaţi să le transmiteţi fanilor prin melodiile voastre?

Publicul nostru are între 20 şi 50 de ani, e dus la şcoală, e sensibil şi optimist. Noi încercăm să transmitem emoţii în stare pură, trăirile noastre nedistorsionate ajung în inima publicului în special în urma prestaţiilor live. Muzica este un mod de a-ţi povesti viaţa sincer şi direct, trebuie doar să asculţi versurile.

De unde vă luaţi doza de inspiraţie pentru melodiile compuse?

Fielding spunea ca viata fiecarui om e un roman. Prin urmare, o parte dintre cantecele scrise de noi sunt inspirate din viaţa noastră. Avem atât piese în care fiecare vorbeşte despre propriile experienţe cât şi piese în care povestim lucruri trăite de cel de lângă noi. Şi bineînţeles, avem şi cântece de „ficţiune”, închipuiri, pentru că imaginaţia este locul nostru de joacă preferat.

Ai nevoie de o stare specială pentru a intra pe scenă?

Cred că starea la care te referi vine automat, vrând nevrând, nu poţi intra lemn pe scenă. Înainte de concert încerci să te aduni, să te concentrezi la ceea ce ai de făcut. Aduni în tine trăire şi emoţie pentru tot publicul. A face propria muzica e precum serviciul poştal cunoscut sub denumirea de „post restant”. Trimiţi scrisoarea, iar cel căruia îi este adresată se prezintă personal să o ridice.

Acesta este şi conceptul albumului intitulat exact aşa, „Post Restant”, editat în 2004. Ideea e următoarea: artistul lansează în eter gânduri, emoţii şi trăiri prin muzica pe care o face. Unii se vor recunoaşte în ceea ce face el şi îi vor îmbraţişa muzica din proprie iniţiativă. În acel moment, se creează o punte, el şi oamenii care-l ascultă, aceştia devenind nimic altceva decât ecoul lui. La concert, această punte, acest pod, se întâmplă aievea, iar la sfârşitul spectacolului, îţi dai seama că toată lumea e pe scenă, la figurat vorbind.

Aveţi vreun ritual aparte înaintea unui concert?

Nimic extraordinar, deşi starea în care intri este una specială. Eşti tu cu tine şi muzica ta, pregătindu-te să dai tot ce ai mai bun. De exemplu, Marian, toboşarul nostru, exersează pe un pad, Mihai trage câteva fumuri dintr-o ţigară, lucruri obişnuite.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din cadrul unui concert?

Greu de spus. E clar, nu poţi reţine toate concertele, dar cred că printre momentele cele mai frumoase se regăsesc sigur cele în care citeşti pe buzele oamenilor versurile cântecelor tale. E fain tare ceea ce simţi în acel moment, şi nu e mândrie.

Ce relaţie aveţi cu fanii, având în vedere că acum se poartă Facebook în locul fan-cluburilor?

Cred că avem o relaţie strâns apropiată, pentru că dincolo de FB, noi ne întâlnim cu o bună parte dintre fani la concerte şi vorbim cu ei faţă în faţă. Pe pagina Bere Gratis Oficial, dar şi pe email, la adresa [email protected], răspundem la întrebări, ascultăm opinii, comentăm împreună, într-un cuvânt, comunicăm cu oricine îşi doreşte acest lucru.

Anul acesta, Bere Gratis împlineşte 15 de activitate muzicală. Ce planuri aveţi pentru următorii 15?

Vom fi în mişcare, pentru că muzica înseamnă mişcare. Probabil vom explora şi alte zone stilistice, vom încerca să organizăm concerte de mare amploare în regie proprie. Şi poate chiar anul ăsta, cu ocazia celor 15 ani pe care-i vom aniversa în septembrie, vom reuşi să facem un turneu prin toată ţara. Şi vom face muzică x 4, adică mult mai multă muzică.

Ce model ai în viaţă? E vreo persoană anume care te inspiră?

Din multe puncte de vedere, tatal meu e un model pentru mine, desi nu am incercat niciodata sa-l copiez da capo al fine. Întotdeauna mi-a plăcut să am ceva al meu, personal, un „altfel” de a face lucrurile. Mă inspiră oamenii, în general, mă inspiră mai ales viaţa pe care o trăiesc, lucruri banale de multe ori, dar pe care eu le văd „altfel”, aşa cum am zis, în felul meu.

Dacă ai fi pentru o zi un fan Bere Gratis, ce anume ai face?

Probabil i-aş „certa” pe FB pe baieţi pentru că nu au promovat piesa X de pe albumul Y.

Pe simpaticii de la Bere Gratis, îi puteţi asculta pe 7 iunie 2013, la Cluj Arena Music Fest, când vor cânta în deschiderea celor de la Deep Purple.

Aici puteţi să le apreciaţi pagina de Facebook, iar aici le puteţi urmări întregul parcurs.

Deschiderea oficială a Asociaţiei Tineretul ONU din Cluj-Napoca

Pe data de 14 martie 2013, tinerii din Cluj-Napoca sunt invitaţi să participe la prezentarea Asociaţiei „Tineretul ONU” din Cluj-Napoca, cu începere de la ora 18:00, la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, în sala de conferinţe „Ion Muşlea”.

Astfel, studenţii clujeni cu un real interes în domeniul de activitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite vor afla mai multe despre ceea ce înseamnă implicarea într-o asociaţie care promovează valorile celei mai mari organizaţii din lume. În deschiderea evenimentului, va lua cuvântul dl. Mihai Croitor, lect. dr. al Universităţii Babeş-Bolyai care va vorbi despre modul în care structurată organizaţia la nivel mondial, impactul pe care îl are asupra cetăţenilor din întreaga lume şi mijloacele prin care îşi face cunoscute obiectivele.

Preşedinta organizaţiei clujene, Octavia Domide, va susţine o prezentare despre Asociaţia Tineretul ONU din România (UN Youth Association of Romania)  în care va puncta aspecte precum: rolul asociaţiei la nivel naţional, modalităţile de implicare pentru studenţii români, proiectele în desfăşurare precum şi direcţiile stabilite pentru filiala clujeană.

În continuare, cei prezenţi în sală vor putea urmări mesajul video transmis de către doamna Simona Miculescu, Ambasador al Misiunii Permanente a României la ONU. Excelenţa Sa va evidenţia importanţa implicării tinerilor în misiunea  Organizaţiei Naţiunilor Unite precum şi rolul pe care studenţii îl au în ceea ce priveşte atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.

Un punct important îl constituie anunţarea procesului de recrutare. Practic, în perioada 14-25 martie, studenţii se pot înscrie în Asociaţia Tineretul ONU din Cluj-Napoca, prin trimiterea unui Curriculum Vitae la adresa de e-mail: [email protected] . În etapa următoare vor fi contactaţi pentru a lua parte la un interviu.

Printre evenimentele care urmează să fie organizate în următoarea perioadă se numără o dezbatere pe subiectul „2013 – United Nations International Year of Water Cooperation” (22 martie 2013), alături de o proiecţie de filme pe tema traficului de persoane, un concert caritabil planificat pentru luna aprilie şi o simulare ONU pentru elevii de liceu, realizată în perioada 1-2 aprilie în colaborare cu Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca.

Mărturisesc: sunt îndrăgostită până peste urechi!

Nu credeam că voi scrie pe blog asemenea titluri, dar cum pasiunea nu-mi dă pace şi mă pune să scot inimioarele la înaintare, trebuie să mă conformez zilei prezente. Totul a început anul trecut. Sunt vreo şase luni de când suntem împreună. Ne-am văzut aproape în fiecare zi cu excepţia weekend-urilor (bine, câteodată că ne mai furişăm şi în weekend pentru a ne întâlni) şi a vacanţelor când plec acasă, către dulcele meu oraş.

Probabil vă întrebaţi ce-o fi în mintea fi în mintea mea. Vă spun doar că acolo puteţi găsi nişte neuroni mai zvăpăiaţi, câteva sinapse poznaşe şi o semi-materie cenuşie încărcată de inimioare. Tot nu-mi vine să cred că eu scriu textul acesta plin de sirop. De căpşuni, desigur.

La început, mi-a fost frică din pricina ultimelor experienţe avute. M-am gândit că poate nu va fi ce mi-am dorit eu, că poate nu va respecta standardele pe care mi le-am setat, că poate într-o zi mă va determina să-mi iau lucrurile şi să fug în lume. Apoi…

Mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Fiecare zi petrecută împreună reprezintă o oază de inspiraţie şi fericire. Fiecare moment dăruit relaţiei noastre îşi găseşte corespondentul în viitor. Fiecare surpriză pe care i-o fac se soldează cu cele mai gingaşe recompense. La vie est rose, am putea spune.

Dacă până acum nu v-aţi dat seama că vorbesc de locul meu de muncă, înseamnă că tocmai aţi sperat ca povestea aceasta să se termine cu o descriere succintă a unei persoane înalte, brunete şi cu ochii verzi.

Nici pe departe, vă zic. Azi, cred că am avut parte de cel mai frumos “Valentine’s Day” din istoria personală. Parcă nici ziua în care mi-a gătit paste un fost prieten n-a fost atât de…plăcută. Am primit o scrisorică de dragoste, de la o elevă de-a mea. În ora de engleză au avut drept sarcină conceperea unor scrisorele cu mesaje drăguţe pentru părinţii lor sau persoane care le îndrăgesc.

Fetiţa aceasta nu are părinţi, căci ea locuieşte la casa de copii. Şi m-a ales pe mine pentru a-mi spune în cel mai sincer mod “I love you, teacher!”. Ei bine, sentimentul când citeşti aşa ceva nu poate fi echivalat de nimic. Nici măcar de urşi imenşi, flori la duzină, cicolată belgiană, şampanie, vin roşu sau alte cadouri.

Nimic nu poate întrece sclipirea din ochii unui copil atunci când îţi lasă timid pe catedră un mic mesaj. Din suflet. Ca să vă spun drept, la iniţiativa unei fetiţe din clasă, am transformat această săptămână de pseudo-iubire în “Săptămâna prieteniei”, care va dura 14 zile. Într-o cutiuţă, frumos împachetată, elevii mei sunt invitaţi să lase bileţele de apreciere, încredere, respect, amiciţie, recunoştinţă la adresa colegilor. Căci una dintre valorile pe care le-am stabilit împreună la începutul anului e reprezentată de “echipă”.

M-am mai bucurat când la ora de limba română am făcut schimb cu o elevă, cedându-i poziţia de dascăl. S-a descurcat de minune în predarea noii lecţii, căci tocmai ce îi explicasem cum stă treaba cu acordul adjectivului cu substantivul în gen şi număr, în cadrul unei pregătiri pentru un concurs judeţean. M-am pus frumuşel în bancă, am deschis caietul şi am scris. Azi, am fost eu elevă, pentru 50 de minute.

Am stat şi m-am gândit la un moment dat….singurele momente în care mă uit la ceas sunt cele în care trebuie să verific dacă mă încadrez în timp. În aproape 6 luni (fără 3 zile) nu m-am plictisit niciodată. Şi acesta e mare lucru la mine! Nu mi-am dorit să treacă mai repede timpul pentru a ajunge acasă. Nu am fost în poziţia de a număra minutele până la pauză sau să răspund cuiva folosind expresia “am scăpat de la serviciu”.

Eu…îmi iubesc locul de muncă. Cred că în momentul de faţă mai mult decât orice altceva. Copiii respectivi sunt familia pe care eu o am în Cluj-Napoca şi sunt tare mândră de ei. Chiar dacă îi mai dojenesc câteodată şi le spun că am să le confisc mâncarea. Chiar dacă mă mai supără uneori şi mă pun în poziţia de a găsi noi soluţii pentru problemele întâmpinate.

E minunat să fii îndrăgostit. Mai ales când este vorba de meseria pe care o ai.

Iar stereotipu’

În staţia de autobus de la Iulius Mall, năpădesc două domnişoare mai…exuberante. Când credeam că nimic din ce vor spune nu-mi va atrage atenţia, interjecţia utilizată în ultima milisecundă m-a făcut să-mi întorc capul cam la 45 de grade.

Citez din contemporani:

“-Uite! Aia e profa mea de desen din liceu!

-Ha? Unde? Ce?

-Acolo, lângă stâlp.

-Da, are faţă de profă.”

Atunci mi s-a aprins beculeţul. Unul dintre copiii mei, îmi spune azi nonşalant că nu m-ar putea vedea drept învăţătoarea sa dacă n-aş purta ochelari. Că n-aş mai arăta atât de…intelectuală.

As in whaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat? Carevasăzică, noi ăştia cu 4 ochi părem mai inteligenţi chiar şi când nu e cazul? Şi pentru simplul fapt că ai şi tu nişte elemente de “verificare” unanim acceptate în codul civil drept semne ale buchiselii materiei cenuşii, înseamnă că eşti una bucată smart-ass?

Câteodată, stau şi mă gândesc la mine, că nu prea mă încadrez în tiparul clasic de profesor: costum, tocuri, ţinută serioasă. Eu port bocanci verzi, pantaloni şi ce-i drept cămaşă (dar cu vestă sau bluză pe deasupra). Totuşi, îmi place reacţia de pe faţa oamenilor când ţintesc cu o replică de tipul: “Sunt învăţătoare…”. Iar continuarea: “Serios?”.

Da’ până la urmă, de ce trebuie noi să fim băgaţi în nişte clasoare de parcă am fi timbre? Societatea asta, bag de seamă, ne strică tumultul interior şi ne trimite personalitatea la croitor. Azi am fost să-mi fac un sarafan. Nu de alta, dar am zis că măcar la ocazii deosebite să fiu şi eu îmbracată ca tot omu’ şi să nu mai confunde lumea cu elevii de liceu.

Deşi…nu-i de lepădat nici sentimentul acesta.

Semnat,

A voastră învăţătoare cu 4 ochi şi 2 bocanci verzi.

P.S. Azi, la matematică distractivă, le-am înnodat sinapsele alor mei, dându-le următoarea problemă: dacă într-un dulap ai 3 perechi de pantofi (diferite modele) şi 6 perechi de şosete în 2 culori, iar tu trebuie să formezi pe întuneric câte o pereche din fiecare pentru a te duce la serviciu (se înţelege acuma că dacă-i întuneric nu vezi dezordinea din dulap), care e numărul minim de pantofi şi de ciorapi pe care trebuie să-i scoţi pentru a te asigura că poţi pleca “clasic” la serviciu (eu mai îmi mai iau şi şosete diferite în picioare… 😛 , dar se pare că oamenii normali nu fac asta.).

No’ săriţi cu probabilitatea.

Un film franţuzesc fără perdea

“Jean, soţia ta ne înşală!” îi spune unui francez altuia pentru a contura scheletul unui banc. Şi dacă este să priveşti prin perdeaua stereotipurilor, vei descoperi că orice propoziţie hilară porneşte de la un adevăr. Acuma că este într-o măsură mai mică sau mai mare depinde de persoana care spune ce-i trece prin minte sau de publicul care gustă gluma.

În această seară, am fost însoţită de doi colegi de-ai mei de la UN Youth Association Cluj Club la proiecţia cinematografică “Les infidèles”. Evenimentul a fost adus publicului clujean de către Institutul Francez şi după cum amintea şi gazda noastră, face parte dintr-o acţiune culturală care se desfăşoară la fiecare început de lună, la Cinema Mărăşti.

Filmul a durat 109 minute, iar timp de 106 minute pot spune că m-am amuzat de minune. Protagoniştii (Jean Dujardin şi Gilles Lellouche) au exploatat în cele mai neortodoxe moduri infidelităţile masculine. Scenariile din peliculă nu erau foarte departe de realitate. Doi tipi francezi, căsătoriţi, fiecare cu a sa carieră, au căutat noul în fiecare seară. Desigur, este o proiecţie oarecum exagerată a timpului prezent, dar nu departe de sterotipurile construite în jurul bărbaţilor. La un moment dat, una dintre actriţe pune întrebarea retorică “Cine stă fidel într-o căsătorie, timp de 15 ani?“.

Am omis celelalte 3 minute, deoarece acestea sunt destinate finalului, apoteotic aş spune. Mai degrabă, deloc neaşteptat de către publicul din sală şi de către mine în mod special. Tot amalgamul de scene filmate după perdea se pierde oarecum într-un clişeu. Dar, probabil şi asta face parte din scenariul francezilor.

Întâiul motiv care a stat la baza vizionării acestui film îl constituie examenul în limba franceză, pe care îl voi avea în mai puţin de 12 ore. Apoi, trebuie să recunosc că m-a atras activitatea pe care o desfăşoară Institutul Francez în plan cultural.

În această săptămână, puteţi viziona mai multe filme în dulcele grai al verişorilor de sorginte latină. Astfel, pe data de 6 februarie, de la ora 18:30, la Café Insomnia se va difuza “D’amour et d’eau fraîche“, iar în perioada 1-7 februarie sunteţi invitaţi la Cinema Victoria pentru a urmări pelicula “Amour” care tratează povestea unui cuplu octogenar.