Într-o viaţă anterioară am fost…

Niciodată am crezut că pot primi o asemenea întrebare în cadrul unei şedinţe. M-am gândit în cele 30 de secunde avute la dispoziţie, ce mă făceam dacă mă întreba potenţialul angajator aşa ceva. Probabil că improvizam un răspuns la fel cum am făcut aseară. Pe de altă parte, izbucneam în râs, fiindcă întrebarea nu era alta decât:

Cum ţi-ai descrie viaţa dacă ai fi fost un…?

Am să vă spun în final cuvântul lipsă din enunţul de mai sus. Până atunci, am să vă rog să pornim la drum. Vom face un exerciţiu de imaginaţie. La curtea familiei regale din Luxemburg locuieşte prinţul Felix, care e de-o vârstă cu mine (+6 ani). Cu alte cuvinte, ar fi persoana cea mai potrivită din Europa dacă aş dori să fiu prinţesă la un moment dat. Ştiu că se intră destul de greu într-o familie cu sânge nobil, aşa că am să mă folosesc de fosta mea identitate. Până la urmă, exist în fiecare casă. Vai, cred că tocmai mi-am descoperit omniprezenţa. Oi fi şi omniscientă.

Să nu mă iau prea mult cu chestiuni literare că rămân în colţul bibliotecii. Prefer să mă dau bine pe lângă femeia de serviciu de la curte. Poate că într-o zi va curăţa o cameră cu mine, poate în altă zi mă va duce prin bucătărie, dar în final am să ajung acolo unde-mi doresc, pe scările regale. Şi în timp ce mă unduiesc ca o sirenă, prinţul Felix trece pe acolo, îmi aruncă o ocheadă şi….BUM!

Din mop mă transform în prinţesă. Ştiu că mai demult se purta transformatul în dovleac, şoarece, soldăţel de plumb, dar uite că tehnologia a evoluat, iar eu am fost într-o viaţă anterioară MOP. Altfel de unde credeţi că ştiu atâtea? 😛

Ce ţi-e şi cu mopul acesta?!

Întrebarea mi-a fost adresată de către Maestrul Jobenului cu Subiecte din cadrul şedinţei săptămânale Oradea Toastmasters. Am mai scris eu pe blog despre ce se întâmplă la noi. Dar nu credeţi nimic, veniţi şi cercetaţi. Oricum ştiu că vă va plăcea pentru că eu sunt omniscientă.

Povestea din spatele scenei

Când trebuie să scriu pe blog-ul personal, prima dată pornesc de la titlu. Nu prea înţeleg cum se întâmplă asta, fiindcă de obicei scriu textul, iar apoi mă gândesc la un titlu potrivit. O fi ceva bizar la mijloc, să zicem.
Având în vedere că se apropie miezul nopţii, iar Moş Ene va trece pe la genele multora dintre voi, am să vă spun o poveste despre cât de frumoasă poate fi prietenia.
Dar mai întâi vom vorbi puţin despre echipă. Prietenia nu poate exista dacă nu sunt oameni care să fie implicaţi în relaţia respectivă şi în felul acesta să formeze o echipă. Procesul de construire e lung, anevoios şi mereu acelaşi.

În primul rând, avem de-a face cu partea de formare, moment în care aflăm ce anume trebuie să facem, ce obiective avem, la ce rezultate trebuie să ajungem şi care e misiunea grupului nostru. Cu alte cuvinte, punem pe axa timpului Formarea.

În continuare apar disensiuni. Oamenii nu se pun de acord asupra aceluiaşi aspect. Unii îşi doresc un mod de rezolvare a problemelor, alţii vor să meargă în direcţia opusă. Nu se înţeleg foarte bine, opiniile lor se bat cap în cap în cap, prin urmare echipa are de suferit. Asistăm la momentul Furtunii.

Din spatele norului cenuşiu, iese prima rază de soare, carevasăzică membrii echipei se uită în aceeaşi direcţie. Sunt conştienţi de diferenţele dintre ei, dar cel mai important e că au găsit puncte comune. E ca în momentul în care doreşti să coşi un nasture, acul nu intră decât prin faţă şi cauţi partea din spate pentru a-l prinde bine de bluză şi a face un nod rezistent. Ei bine, clipa respectivă poartă numele de Normare. Se dezvoltă coeziunea de grup, iar primele semne ale prieteniei îşi fac simţită prezenţa.

Mă opresc asupra acestui punct, pentru că vreau să-l leg de prietenie. Şi nu aş putea să fac acest lucru decât referindu-mă la o şedinţă şi la ieşirea de după. Îi vezi cum îşi pregătesc materialele înainte, se implică atunci când mai e nevoie de oameni, dau ce e mai bun din ei, se dezvoltă pe ei înşişi de la o săptămâna la alta, se “coalizează” atunci când vine vorba de pregătit o surpriză pentru un coleg de-al lor şi au ochii aţintiţi asupra aceleiaşi misiuni.

Acela, dragi cititori e momentul prieteniei. Ştii că trebuie să-ţi îndeplineşti rolul cu seriozitate, dar la întâlnirea de după amuzamentul clădit în urma replicilor inteligente te face să crezi că tot timpul există o stare de voioşie la mijloc.

Adevărul e că vorbesc de fapte veridice. Nu sunt produse ale imaginaţiei mele etapele prezentate mai sus. E povestea unui club care a pornit cu o mână de oameni în barcă, iar acum echipa s-a mărit considerabil. Toţi vâslesc către o destinaţie comună:

Târâmul vorbitorilor

Fiindcă articolul a luat o notă idilică, vă invit să daţi mâna cu realitatea. În fiecare marţi, de la ora 19:30, la Start Business Center, o echipă porneşte la drum. Înarmată cu discursuri, fişe de evaluare, bună dispoziţie, responsabilitate, integritate, suport reciproc şi capacitatea de a învăţa, Oradea Toastmasters are prieteni la tribord.

Cum am purces spre Satu-Mare

De când am fost în Viena, mi-am format un tic verbal şi anume: de fiecare dată spun “să purcedem” în loc “să mergem”. Mie mi se pare mult mai drăguţ şi-apoi în aminteşte de vremurile trecute pe care nu le-am prins niciodată…în viaţa asta.
Zilele trecute, am decis că o călătorie la Satu-Mare e numai potrivită pentru a fi alături de colegii care au inaugurat clubul Toastmasters de acolo. Bineînţeles că n-am fost singuri, cei din Timişoara, respectiv Cluj fiind prezenţi la locul faptei. A fost o jumătate de zi mai mult decât minunată. Asta pentru că am avut ocazia să ne plimbăm puţin pe străzile oraşului pe care nu-l mai văzusem de 2 ani de zile, am spus la bancuri într-o veselie şi am asistat la un eveniment foarte bine organizat. Ca să nu mai spun de membrii acestor cluburi, care au făcut tot deliciul călătoriei.
Mi-era dor să călătoresc, fie şi puţin. Cred că pe acest an, a fost prima ieşire din judeţ, dar a meritat cu siguranţă. Ne-am oprit la hotelul Poesis. Un loc de-a dreptul pe gustul meu. Cu aer medieval, cu scaune care făceau trimitere la scene de pe vremea marilor domnitori şi cu un auditoriu captivat de discursuri.
Pot spune că momentul preferat din cadrul şedinţei demonstrative a clubului Satu-Mare Toastmasters a fost finalul discursului “Domniţa de pe peron”. Protagonista a încheiat prin a rosti următoarele cuvinte: “Bunătate, numele tău este om.”
Cum lucrurile bune nu ţin tare mult, ne-am întors către oraşul natal, pe principiul “Plecat-am 5 din Oradea şi ne-am întors tot atâţia.” În prag de 1 aprilie am aflat că evenimentul la care urma să particip în această săptămână la Cluj s-a anulat, motiv pentru care în urâta zi de azi (afară e destul de înnorat) mă simt asemenea Vitoriei Lipan, când trebuie să iau lucrurile din coadă. Asta pentru că după ce îţi planifici o săptămână întreagă, îţi dai seama că orarul e expirat.
Noh, să purcedem. Spre săptămâna următoare, desigur.