Ce mi-ar fi plăcut să ştiu la 19 ani

La 18/19 ani, ai impresia că unul dintre cele mai mari impedimente pe care le-ai întâlnit în viaţă constă în examenul de Bacalaureat. Desigur, dacă eşti o fire cu picioarele pe pământ, îţi dai seama repede că acesta a fost doar unul dintre marile teste care va urma. Aşa că te pregăteşti pentru următorul, denumit “admiterea la facultate”. O viaţă nouă urmează să înceapă, în care ai să întâlneşti oameni mai mult sau mai puţin asemănători ţie, având cel puţin ceva în comun, şi-anume “viaţa de student”.

Se pune întrebarea “Ce vei face pe parcursul celor 3 sau mai mulţi ani de facultate?”. Sau cel puţin, ar trebui să te gândeşti la asta înainte de-a intra la primul curs. “Plutitul pe apă” timp de 1000 de zile nu ajută pe nimeni, cu nimic. Ai nevoie de o abordare strategică, astfel încât la finalul studiilor să ştii măcar ce anume ţi-ar plăcea să faci, concret vorbind. În felul acesta, îţi poţi direcţiona o bună parte din energie asupra ţelului respectiv. Desigur, e foarte greu să te hotărăşti ce anume vrei să faci la finalul studiilor, când tu n-ai participat nici măcar la festivitatea de deschidere a anului universitar, dar prin simplul fapt că ţi-ai ales o specializare, ai cel puţin o idee încotro vrei să te îndrepţi. Mi-ar fi plăcut ca la 19 ani să dau peste un mentor. O persoană capabilă să mă ajute să-mi găsesc cele mai potrivite activităţi pe perioada facultăţii şi care să mă îndrume atunci când eu nu avea răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam. Aici nu mă refer la o persoană din familie sau din cercul de prieteni, ci la un profesionist într-un domeniu în care mi-ar plăcea şi mie să fiu implicată.

E mult mai uşor să iei decizii, când ai feedback din partea unor oameni care deja au trecut prin situaţiile respective. Desigur, un mentor nu cade din ceruri şi nici nu recrutează discipoli în staţia de autobuz de la Universitate, dar s-ar putea să fie în interiorul clădirii în care tu înveţi zi de zi ori să-l cunoşti la un eveniment de networking. În orice caz, nu ai nimic de pierdut dacă-i spui “Bună ziua! Sunt X, mi-ar plăcea să fac A, B, C la finalul studiilor şi am nevoie de sprijinul avizat al unei persoane care lucrează în domeniu pentru a lua decizii strategice.”. Acest lucru nu doar că arată determinare din partea ta, dar s-ar putea să se soldeze destul de repede cu un răspuns pozitiv, deoarece marea majoritate a oamenilor care au ajuns departe au avut ei înşişi un model la vremea lor.

Auto-educarea rămâne o soluţie la îndemână, dacă nu reuşeşti să dai peste persoana despre care am vorbit mai sus. Gândindu-mă la finalul studiilor la lucrurile pe care le-aş schimba, am ajuns la concluzia că mi-aş fi dorit să urmez o specializare bilingvă pentru ciclul licenţă, astfel încât la sfârşitul celor 3 ani să pot spune că stăpânesc foarte bine cel puţin 2 limbi străine. Multilingvismul e o caracteristică a societăţii noastre şi cred că persoanele care-şi doresc să lucreze la nivel naţional sau internaţional ar trebui să aibă o bază foarte bună în acest sens. Poate că cineva va lua decizia inspirată de-a face o specializare de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în limba engleză şi franceză/germană, fiindcă studenţii respectivi vor avea multe de câştigat după absolvire. În orice caz, dacă nu e specializarea într-o limbă străină, încercaţi să vă dezvoltaţi cât mai mult abilităţile lingvistice. Personal, am ales un program de masterat în limba franceză, tocmai pentru a nu uita de tot ceea ce învăţasem în anii precedenţi, fiindcă dacă e un lucru de ţinut minte în acest sens, acela e că o limbă străină care nu este practicată va fi foarte repede uitată ulterior. O altă recomandare pentru studenţii de la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene (dat fiind că fac parte din breasla lor) ar fi să înveţe o limbă străină mai puţin vorbită în România, precum araba, chineza, japoneza, portugheza etc.

Tot din capitolul auto-educare face parte şi următorul aspect: citirea cărţilor de specialitate. Recunosc, cu excepţii, că majoritatea cărţilor pe care le-am citit în domeniu până acum nu au fost parcurse din scoarţă în scoarţă şi de multe ori am căutat capitolul, tema sau paragraful care mă interesa. Era un mod eficient de-a face o lectură, în schimb, pierdeam vederea de ansamblu asupra cărţii. Cred că este foarte util în acest caz, să-ţi faci o listă de 10-20 de lecturi obligatorii din domeniu, pe care să le parcurgi din scoarţă-n scoarţă, astfel încât la finalul celor 3 sau mai mulţi ani, să ai o bază de cunoştinţe necesară oricărei discuţii, aici incluzându-se şi vizionarea de filme, citirea de articole de specialitate şi alte surse de informare. De asemenea, v-aş ruga să nu vă fie frică să porniţi dezbateri cu profesorii voştri. Sunteţi în curs de formare şi nimeni nu se aşteaptă să aveţi o opinie fundamentată asupra unui subiect. Dar dacă puneţi întrebările corespunzătoare, puteţi ajunge şi acolo.

Expresia “dezvoltare personală” a devenit un laitmotiv al societăţii noastre, aşa că mă voi abţine s-o folosesc pe parcursul acestui articol. Mă voi referi mai degrabă la activităţile care ne ajută să ne dezvoltăm anumite abilităţi. Cel mai potrivit exemplu în acest sens e legat de lumea voluntariatului. Ştiu sigur că nu aş fi fost aceeaşi persoană astăzi, dacă nu m-aş fi implicat în diverse organizaţii non-profit. Pe lângă aspectele de ordin personal, am învăţat multe lucruri practice, care pot fi utilizate în orice loc de muncă. Cu noua lege a voluntariatului, activităţile pe care le veţi presta în organizaţii non-guvernamentale vor fi recunoscute ca experienţă profesională, atâta timp cât sunt desfăşurate în conformitate cu domeniul de studii. Carevasăzică, dacă studiaţi Finanţe-Bănci, implicaţi-vă într-un ONG pe departamentul Financiar şi începeţi să învăţaţi cât mai multe. Ştiu că în ziua de astăzi, se cuvine să ştim cât mai multe din domenii variate, dar cred că specializarea nu va da niciodată greş.

În aceeaşi ecuaţie cu abilităţile de viaţă, se poate adăuga experienţa “plecatului în lume”. Eram ferm convinsă până în anul 3 de facultate că nu voi reuşi să plec într-un alt oraş pentru studii şi mă gospodăresc de una singură. Dar am descoperit că una dintre cele mai mari calităţi ale omului este adaptabilitatea şi că atunci când suntem în situaţii noi, descoperim că avem însuşiri de care nici nu aveam habar până în momentul acela. O experienţă într-un alt oraş sau o altă ţară ne ajută, în primul rând, să ne pregătim pentru viaţa de adult, să ne gestionăm propriul trai, să învăţăm să facem de mâncare, să fim mai responsabili, iar lista poate continua. Indiferent de ce am crede la început că nu putem face, realitatea se va pune pe un scaun în faţa noastră şi ne va demonstra încetul cu încetul contrariul.

Un alt lucru pe care aş fi vrut să-l ştiu la 19 ani e legat de prioritizare. Până anul acesta, când mi-am schimbat modul de-a mă raporta la activităţile în care sunt implicată, eram sigură că trebuie şi pot să le fac pe toate. Aşa am ajuns la un moment dat, prin anul 3 să am job, să fac voluntariat şi să fac un stagiu de practică. Dintre toate aceste 4 activităţi, numai două au ieşit cum trebuie. Chiar dacă n-am reuşit să ajung la cursuri pe cât aş fi vrut, am terminat primul semestru cu o medie foarte bună, luam în continuare bursă, cu voluntariatul mă descurcasem foarte bine, dar în schimb job-ul şi stagiul de practică au rămas în derizoriu. Fac parte din experienţele de care nu sunt mândră din punct de vedere al calităţii şi acuma dacă m-aş putea întoarce în timp, nu le-aş mai face pe toate. Prin al doilea semestru, după ce am rămas doar cu facultatea şi job-ul, mi-am dat eu seama că ar fi cazul să particip la cât mai multe evenimente din domeniu. Mă uitam zilele trecute pe diplomele adunate şi nu mi-a venit să cred că în termen de 2 luni de zile, am fugit de la o activitate la cealaltă, dintr-un oraş în altul, ca până la urmă să pot fi mândră doar de participarea la 1 eveniment. Am refuzat atunci să cred că nu e cazul să merg peste tot, dar acum dacă ar trebui să mă întorc în timp, nu aş mai lua aceeaşi decizie şi m-aş doar doar în locurile în care cred că m-aş putea prezenta onorabil.

Ultimul, dar nu cel din urmă lucru pe care aş vrea să-l amintesc în cazul acesta e legat de încrederea în noi înşine. Trebuie să treacă nişte ani buni, în cazul meu cel puţin 5, ca să ne dăm seama că nu tot ceea ce spun ceilalţi contează. De prea multe ori ne afectează păreri pe care nu am cerut să le auzim, mesaje peste care am dat din greşeală sau impresii ale unor oameni care nu au apucat să ne cunoască. Aş spune că în momentul de faţă, interacţiunea dintre oameni se desfăşoară la un nivel tot mai superficial (aici fiind ajutaţi şi de mijloacele moderne de comunicare) şi nu mai avem timp sau răbdare ca să-l cunoaştem pe cel de lângă, ci îl încadrăm într-un tipar de personalităţi. Dacă în anii precedenţi, aveam o strategie în ceea ce priveşte evenimentele şi-anume de-a interacţiona cu oameni cu care aş putea ulterior să mă împrietenesc, anul acesta lucrurile s-au schimbat şi aş putea spune că nu mai sunt adepta evenimentelor de complezenţă. Chiar dacă strategia pe care am folosit-o în trecut va fi reluată şi în alte cazuri, numărul activităţilor la care particip s-au diminuat destul de mult şi încep să caut follow-up-ul, şi-anume la ce mă va ajuta pe mine acest context sau cum pot ajuta eu pe cineva în urma unei acţiuni la care am participat. Cred că vine un moment în viaţa unei persoane în care trebuie să înveţe să nu mai facă sau să spună lucruri doar fiindcă aşteaptă confirmări sociale.

No’ acuma că am ajuns la sfârşitul acestei “parabole”, voi sumariza ceea ce am spus până acum, sub formă de recomandări:

1. Căutaţi-vă un mentor de cursă lungă şi ţineţi legătura cu el;

2. Învăţaţi cel puţin două limbi străine şi dacă se poate şi una mai puţin vorbită în România;

3. Citiţi cel puţin 10-20 de cărţi de specialitate din scoarţă-n scoarţă;

4. Faceţi voluntariat care să aibă legătură cu domeniul de studii, pe o perioadă mai lungă de timp;

5. Plecaţi în lume cu gândul adaptabilităţii crescute;

6. Încercaţi să prioritizaţi activităţile în care sunteţi implicaţi şi alegeţi mereu calitatea în detrimentul cantităţii;

7. Aveţi încredere în voi înşivă şi căutaţi să interacţionaţi cu oameni cu care ulterior aţi putea deveni prieteni.

P.S. După cum spune şi titlul, am vorbit despre lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le ştiu eu la 19 ani, dar asta nu înseamnă că se potrivesc oricărei tip de persoane.

De ce n-au oamenii timp?

Pe parcursul perioadei în care am fost în Elveţia, am început în mai multe rânduri să scriu câte un articol. M-am lăsat păgubaşă, gândindu-mă la proiectul atât de urgent pe care-l aveam de predat pentru master şi pe care l-am amânat până pe ultimul milimetru (încă n-am primit o notă pe dânsul, aşadar să nu zic “hop” înainte de sări groapa).

Pornind de la cele trăite, m-am gândit c-o fi cazul să vorbesc puţintel despre timp. Ce-i drept, am şi un preambul la această scriere empirică. Într-o zi mergeam cu taxiul către facultate (sunt sigură că voi da faliment la un moment dat, dacă mă mai folosesc atât de mult de acest mijloc de transport, dar nu despre asta e vorba aici. 😛 ). Întâmplarea de faţă a avut loc, mai exact, luni, adică în ziua în care m-am întors din călătoria fără sfârşit. Nenea şoferu’ (care nu avea mai mult de 28 de ani şi un aer binevoitor) începe să mă chestioneze cu privire la mai multe aspecte.

Ce-i drept, mă luase de la serviciu, purtam obişnuitele încălţări verzi, era vreo 17:00 când am plecat şi la ora respectivă dormisem aproximativ 4 ore dintr-un total de 32 de ore, prin urmare a mea faţă nu afişa un zâmbet comparabil cu dimensiunea Groapei Marianelor. Politicoasă din fire şi calmă din originile ardeleneşti, răspund frumuşel la micul interogatoriu. La final, îmi adresează o întrebare şi o remarcă.

1. De ce mă mai duc la facultate după atâtea ore de oboseală, drum şi stres?

2. Speră că nu m-am supărat, dar m-a considerat interesantă şi atunci s-a simţit dator să pornească discuţia mai sus-amintită.

No’, acuma luându-le pe rând, trebuie să admit că fac prea multe lucruri câteodată. Rare sunt momentele în care spun “Nu” şi parcă-mi pare rău şi atunci. Spre exemplu, mi-am făcut procese de conştiinţă pentru simplul fapt că nu am reuşit să trec la bibliotecă pentru a scana o carte de care avea nevoie o cunoştinţă de-a mea. Nu ştiu cum se făcuse până în acel moment, dar ba eram atât de obosită încât mergeam în 4 picioare (mentale, desigur), ba trebuia să mă grăbesc pentru a-mi face de mâncare, ba aveam ceva urgent de finalizat, ba aveam pungi de la cumpărături pe care trebuia să le car.

Acuma revenind la întrebarea pe care am primit-o, tind să cred că mie nu-mi place să mă fofilez. Dacă am o responsabilitate, mă ţin de ea şi dacă ştiu că ajung tărându-mă în degeţelul cel mic la destinaţie. Mi se întâmplă, de multe ori, să am mai multe lucruri de făcut în acelaşi timp şi atunci trebuie să fac o selecţie. Dar, tare mi-ar plăcea să mă dedublez la un anume punct în viaţă şi să vorbesc detaşat la persoana I şi la persoana a III-a.

După cum îi spusesem şi domnului binevoitor, trebuie să mă duc la master pentru că aşa cred eu de cuviinţă. Până la urmă, am profesori care vin special din Franţa să ne ţină cursuri şi mi se pare nerespectuos să invoc somnul ca motiv al absenţei. Nu spunea cineva că somnul (raţiunii) naşte monştri?

Pe de altă parte, mi se întâmplă să aud tot mai des oameni care se plâng. Ba n-au timp, ba au făcut nu ştiu câte şi acuma sunt obosiţi, ba câte şi mai câte. Inclusiv eu fac parte din categoria respectivă în anumite clipe ale vieţii mele. Că doar aş fi ipocrită să admit că totul este roz-bombon şi nu resimt niciun dram de oboseală, stres sau frustări la agenda încărcată pe care o am. Doar suntem oameni…

Şi-am ajuns unde vroiam. Anume, la întrebarea pe care am adresat-o în titlu. În ultimul timp, primesc tot mai des eu însămi întrebarea “Cum stai cu timpul liber?” cu scopul de a se afla de la mine dacă mă mai pot implica într-o activitate. Nu zic niciodată că n-am timp. Pentru că toţi avem. Ziua are 24 de ore atât pentru mine cât şi pentru celelalte 7 miliarde de oameni (s-au mai născut câţiva în timpul în care scriu acest articol).

Problema nu e faptul că oamenii n-au timp. Problema e că nu ştiu cum să-l drămuiască sau mai bine zis, cum să-l facă. Pe mine dacă mă interesează ceva, îmi fac timp şi dacă ştiu că mai apoi voi fi puţintel mai aglomerată. Totul ţine de priorităţi în ziua de astăzi. Unii avem prea multe, iar alţii avem prea puţine.

Timpul nu se pierde de la sine, îl pierdem noi prin felul în care îl consumăm. Şi-apoi nu e trist să ajungi la 73 de ani, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să te gândeşti că n-ai profitat îndeajuns de viaţa pe care ai avut-o pentru simplul fapt că n-ai avut timp să stai mai mult cu prietenii tăi, să faci voluntariat, să-ţi iubeşti serviciul, să-ţi aprofundezi studiile, să fii politicos, să fii atent la ceilalţi sau pur şi simplu să te îngrijeşti de propria persoană.

Eu recunosc că sunt de multe ori frustrată. Aş vrea să fac atât de multe lucruri şi îmi dau seama că pur şi simplu nu-mi ajung orele din zi pentru a le îndeplini pe toate. Dar apoi mă culc, mă trezesc şi am alte 24 de ore în care să mă ţin de cele propuse în ziua anterioară.

Aşa că…data viitoare când vă întreabă oamenii dacă aveţi timp pentru ceva, vă rog să fiţi sinceri şi să spuneţi că timpul se face şi nu se deţine. Dacă noi nu putem controla clepsidra timpului şi nu putem decide încetinirea curgerii nisipului, putem cel puţin să întoarcem clepsidra de câte ori vrem noi. Adică în fiecare dimineaţă în care ne trezim.

P.S. La ora la care public acest articol, tocmai am terminat un material de redactat pentru un proiect de voluntariat pe care-l coordonez.

Cum investesc bloggerii şi companiile în tineri?

Prin 9 noiembrie primesc un telefon de la un număr pe care nu-l ştiam. Răspund cu sufletul la gură. Oare cine-o fi la celălalt capăt al conexiunii invizibile? Nu era nimeni alta decât Cristina, care m-a întrebat dacă pot participa integral la workshop-urile PRbeta în perioada 12-17 noiembrie.

Mi-am făcut eu nişte calcule şi am întrebat-o dacă aş putea să întârzii 30 de minute în două zile, dat fiind că aveam ore la şcoală până la 13:00, iar training-urile începeau tocmai atunci. Cu un ton serios, mi-a spus că vin speakeri importanţi, ba chiar companii de renume şi trebuie să fac tot posibilul dacă vreau să fiu acolo. Challenge accepted, I said!

Aşadar, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, am fost prezentă de luni până sâmbătă la workshop-urile din cadrul proiectului PRbeta. Pe scurt, vă pot spune că a fost o experienţă de zile mari, care mai presus de toate m-a făcut să conştientizez importanţa blog-ului. Nu era zi în care să nu vorbească cineva despre cât de fain e să ai un blog, cum poţi să-ţi manifeşti pasiunea pentru scris în spaţiul acesta virtual, dar mai ales cum te poate ajuta să-ţi conturezi o reputaţie în online. Atâta mi-a trebuit, vă spun! Orice s-ar întâmpla de acum înainte, am de gând să scriu minim 3 articole pe săptămână despre evenimentele la care particip. Şi nu sunt puţine, zău aşa!

Dar până una-alta, să vă zic de ce sunt eu atât de entuziasmată. Când sunt întrebată de ce mă duc eu la un eveniment sau altul, aleg să spun că particip pentru oamenii care vor fi acolo. Şi în foarte puţine dintre cazuri, aşteptările mi-au fost înşelate. Ba mai mult, în acest caz s-a creat un excendentus aşteptaris. Vocabularul limbii române nu este îndeajuns de bogat pentru a mă ajuta să exprim cele cugetate, aşa că mă folosesc de elizianisme (născute într-un moment de prea multă creativitate).

Să vă spun prima dată de cei care ne-au fermecat cu prezentările lor: Alex Negrea, Corina Saftescu, Victor Kapra, Răzvan Baciu, Dragoş Alexa şi Alina Crâncău. După cum puteţi vedea, toţi au blog. Toţi sunt specialişti în domeniul lor. Fiecare dintre ei este creativ. Văd viaţa din diferite unghiuri. Dar au cel puţin o pasiune în comun: investiţia în tineri. Şi-au pregătit nişte prezentări care de care mai interesante, brief-uri care să ne pună rotiţele în funcţiune şi n-au plictisit nici măcar un moment. N-au vorbit vorbe, ci au transmis informaţie, ne-au împărtăşit din experienţa lor şi ne-au arătat că totul se face cu foarte multă muncă şi dăruire.

Alex a spart gheaţa, fiind trainer-ul de luni. Ne-a vorbit despre social media şi în mod deosebit despre Facebook&Twitter. Am spicuit din spusele lui următoarele 5 lucruri:

Facebook este un instrument pe care îl foloseşti pentru a genera rezultate pe termen lung, pentru a crea o comunitate;
Întotdeauna pornim de la obiectivele companiei, atunci când dorim să prezentăm o motivaţie pentru apariţia în social media;
Provocarea în social media e să trimiţi mesaje scurte şi eficiente;
Facebook nu se bazează pe căutări, ci pe crearea unei nevoi;

Nu promovezi atât de mult produsul, ci rezultatele pe care consumatorul le-ar avea în urma utilizării;

Corina ne-a demonstrat că nu există ceasuri rele marţi, printr-o atitudine deschisă şi fiind empatică. E genul acela de profesor pe care l-ai putea asculta ore întregi şi să nu-ţi dai seama că a venit seara. Predă la Universitatea din Timişoara, Catedra de Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării. De acum înainte, vom ţine cont de cele spuse:

Obiectivele comunicării sunt de 3 feluri: cognitive, afective şi comportamentale (mai sunt şi alte tipuri, dar pe astea e musai să le cunoşti);
Există mai multe categorii de public: client, producător, facilitator, limitator, intermediar;
Primul lucru pe care trebuie să-l facă mesajul campaniei tale e următorul: arată ce faci şi de ce;
O tactică folosită pentru promovarea în online este blog-ul companiei (nu conţine informaţii despre produse);
Comunicatele de presă tradiţionale trebuie adaptate la Social Media Release;

Victor e un fel de guru al online-ului. Ai putea sta cu gura căscată timp de câteva ore când îl asculţi şi să nu-ţi dai seama de asta. Are experienţă cât pentru 10 vieţi şi cu toate acestea, povesteşte totul cu o modestie imprevizibilă. Nu putem uita uşor cele culese printre rânduri:

Un proiect bazat Social Media trebuie să aibă caracteristici precum: interactivitate, amuzament, neobişnuinţă; creativitate; viralitate; subtilitate;
PR-ul nu mai livrează comunicate, ci ştiri gata scrise;
Social media reprezintă îmbinarea dintre: listening, learning and sharing;
Se recomandă utilizarea unui singur canal de social media pentru business-urile la început de drum;
Specialistul de PR trebuie să-şi cultive propria comunitate de influenţatori;

De la Răzvan Baciu am învăţat cât de important e să te diferenţiezi într-o lume în care totul pare să se facă la fel. S-a axat pe video şi practic transmite acelaşi mesaj, dar prin alte mijloace, de multe ori mult mai puternice decât un simplu text redactat. Ce trebuie să ştim despre video şi PR?

Poate fi integrat în cadrul comunicatelor de presă, conferinţelor, guerilla marketing, ca pitch tool, video news release;
E important să-l determini pe cel care vizualizează clip-ul să treacă de secunda 12, prin conţinut creativ;
În ceea ce priveşte afacerea pe care o ai, comunicarea produsului se realizează prin: relaţia cu clienţii, canale de distribuţie, propoziţie de valoare, activităţi cheie, parteneri cheie;
E important să creezi o experienţă de brand pentru consumatorii produsului tău;
Se recomandă ca video-urile de pe net să nu depăşească două minute.

Dragoş are o carte, ce poartă titlul “Cartea cu secrete” şi este axată pe publicitate. Am primit -o în urma training-ului de vineri şi vă mărturisesc că are cel mai captivant “cuvânt către cititor” pe care l-am citit. E un fel de blogging transpus în rigorile formatului de carte. Dar până la cele scrise de el, să vă spun despre ce ne-a vorbit:

Brandul unei companii nu poate fi controlat; nu este ceea ce spune compania, ci ce zic consumatorii;
O companie trebuie să aibă mereu în calcul produse noi pentru a preveni moartea brand-ului;
Bugetul activităţilor de PR se rezumă la: bugetul instrumentelor de lucru, de lansare, bugetul activităţilor lunare;
Activităţile de marketing trebuie să susţină direcţia strategică a companiei;
Avantajul competitiv al produsului este redat de “Unique selling proposition“;

Alina e fermecătoare şi cred că de aceea au ales-o şefii pentru actuala poziţie. E imposibil s-o cunoşti şi să nu vrei s-o auzi vorbind cât mai mult. Căci spune cu folos orice transmite. La training-ul de sâmbătă, ne-a “provocat” să realizăm o campanie în online pentru un produs care n-a fost încă lansat pe piaţă şi ca nişte oameni de comunicare simpatici, am venit cu cele mai năstruşnice idei. Încă mai am următoarele idei în minte:

O campanie online porneşte de la ideea “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte nimic”;
Putem utiliza “Google Alerts” ca instrument gratuit de măsurare al unei campanii online;
Publicul feminin îşi doreşte să comunice în orice moment cu brand-ul;
Farmec organizează campanii de testare gratuită a noilor produse;
Există colaborări permanente cu bloggeriţe de beauty;

Cred că organizatorii m-au mirosit, căci la sfârşitul workshop-urilor când au fost desemnate persoanele cele mai implicate în discuţii/creative/atente/şi alte cele, mi-au dat o carte. Iar pe prima pagină se află cea mai frumoasă dedicaţie pe care am primit-o vreodată:

Mulţumim şi îţi dorim să ne devii concurenţă.

Cu drag,

Cristina şi Oltea

Mi s-au înmuiat picioarele nu alta la văzul acestor cuvinte. Apoi, Oltea ne-a spus cum a ales ea titlurile pentru cele 3 persoane selecţionate de participanţi. Iar cartea mea se numeşte “Creativitatea în publicitate”. Dragi organizatoare, sper ca într-o zi să vă devin colaboratoare.

Am tot analizat posibilităţile de concluzie pentru acest articol şi cum eu nu mă pricep la sfârşituri, am zis să-i las pe colegii mei să vă spună de ce a fost acest proiect atât de mândru. Am cunoscut tineri care vor revoluţiona modul în care se desfăşoară comunicarea în România şi cu siguranţă veţi mai auzi de ei. Până atunci, lectură plăcută, iar de apreciaţi articolul, împărtăşiţi-l şi cu prietenii voştri.

Erika Kramarik

“PRbeta înseamnă să iei o mână de oameni deștepți din industrie, o altă mână de oameni care abia acum încearcă apele din industria asta, și să vezi ce se întâmplă. De data asta, rezultatul a fost o împărțeală sănătoasă de cunoștințe și idei creative, dar și niște relații din care pot ieși colaborări frumoase. Pleci de la ultimul workshop un om mai deștept și cu un chef nebun să faci lucruri noi de care îți era frică să te apuci.”

Teodora Mîndru

“PRbeta a fost cea mai frumoasă experienţă pe care am trăit-o la nivel intelectual. Săptămâna petrecută la Cluj-Napoca a fost creativă, interactivă şi…plină. Pe lângă faptul că am cunoscut oameni care pur şi simplu te motivează profesional, îţi dau încredere în forţele proprii, am acumulat foarte multe informaţii, am aflat chiar de la angajatori cum trebuie să procedăm la angajare, iar trainerii noştri, oameni cu greutate în social media, au ştiut cum trebuie să ne transmită informaţia şi ne-au dat cele mai interesante exerciţii practice. Din prima clipă au avut încredere în noi, iar noi, învăţăceii, îi priveam cu multă admiraţie şi respect. O să-mi lipsească zilele acelea, dar, cu siguranţă, vom găsi un alt prilej de a ne întâlni în aceeaşi formulă.

Sunt fericită că am avut ocazia să cunosc atâţia oameni frumoşi şi vreau să le mulţumesc organizatoarelor, Oltea şi Cristina, care mi-au oferit această şansă. După acest workshop s-au schimbat multe aspecte ale gândirii mele şi am devenit mult mai încrezătoare în forţele proprii.”

Răzvan Spak

“Mi-a plăcut că v-am cunoscut pe voi, oameni frumoşi şi cu mintea brici. Mi-a plăcut că am cunoscut modele demne de urmat şi am aflat reţetele care le-au adus succesul. Am fost asiguraţi ca ne putem bizui în continuare atât pe traineri, cât şi pe organizatori; că vor fi paraşuta de rezervă pentru atunci când echipamentul integrat de salvare nu se va deschide.

Am însuşit cunoştinţe temeinice din marea plăcintă care se numeşte PR şi am câştigat şansa de a le aplica, fie din postura de self employed, fie din cea de angajat care îşi merita scaunul ergonomic. Închei cu definiţia reţetei succesului aşa cum am citit-o undeva: “Find someone who has a life that you want and figure out how they got it. Read books, pick your role models wisely, find out what they did and DO IT!”

Alexandra Irimie

“PR Beta – înseamnă versiunea 2.0 a pregătirii necesare pentru o carieră pr-istică. Am învăţat atât de multe! Şi am cunoscut vreo 20 de oameni minunaţi, atât colegii participanţi, cât şi observatorii de la firmele din Cluj. Cred că PR Beta va ieşi la anul din “testare” şi Beta va fi doar numele asociat pentru notorietate.”

Paul Marian

“Cel mai mult mi-au plăcut oamenii: atât participanţii cât şi trainerii. Fiecare era bucuros să ne împărtăşească experienţele proprii.”

Alexandra Ciurea

“Când m-a sunat Cristina și m-a întrebat de ce vreau eu la PR Beta, am ales să îi explic într-un mod clar și simplu că m-am săturat de povești și că mie îmi trebuie exemple de bune și rele practici, că vreau să discut cu oameni care pun punctul pe i, cu oameni frumoși care nu s-au născut manageri, așa, ca în iluzia care copleșește astăzi pe toată lumea, că eu vreau să fac ceva în viața asta și că ar fi minunat dacă PR Beta chiar intenționează să facă ceva în direcția asta.

Recunosc, am fost sceptică la început, și m-am gândit după ce am închis telefonul că sigur cer luna de pe cer. Dragilor, mă bucur să vă spun: a fost mai mult decât tot ce am crezut, decât orice mi-am imaginat. Sunt foarte recunoscătoare: simt că am fost om printre oameni. Sunt foarte fericită să văd că există oameni mari, comparativ cu vârsta lor fragedă. Sunt optimistă când mă gândesc la viitor știind că mai sunt oameni interesanți, care se cunosc, se analizează, își stabilesc obiective și acționează ca atare.

Acestea fiind zise, eu pun ștampila cu numele meu pe un pachet de cunoștințe, îmbrățișat de un altul de cunoștiințe, și mă declar visătoare, încrezătoare și cunoscătoare!”

Mulţumiri şi celor care cred în proiect respectiv în noi:

PRbeta Workshops e susţinut de Romtelecom, primul partener al conferinţelor PRbeta. Cu sprijinul Siemens, Porsche Timisoara, Autonom Rent-a-Car, Hotel Timisoara şi City Plaza, Continental Hotels .

Cum să studiezi în mod gratuit la Yale University?

Unora le place să danseze, altora să gătească, iar unii sunt învăţăcei o viaţă întreagă. Eu fac parte din a treia categorie pentru simplul fapt că de când am început şcoala şi până am terminat facultatea am fost ca un burete care încerca să absoarbă cât mai multă informaţie. Drept pentru care nu m-am oprit niciodată la lecturile obligatorii ori exerciţiile date de profesor. Documentare, filme, cărţi, reviste, articole şi mai nou cursuri au fost şi sunt componente ale propriului itinerar intelectual.
Adevărul e că suntem programaţi să învăţăm. Suntem puşi în tot felul de situaţii care necesită corelări, transdisciplinaritate ori analiză critică. Abilitatea de adaptare rapidă la noi medii ori capacitatea de organizare nu reprezintă atuuri înnăscute ale unei persoane. Şcolile şi universităţile ne pun la dispoziţie de-a lungul vieţii o bază pe care noi trebuie s-o dezvoltăm dacă dorim să fim buni într-un domeniu sau chiar mai multe. De aceea, vin şi spun că oamenii care se aşteaptă să iasă din liceu ori din facultate gata pregătiţi pentru un loc de muncă se înşală amarnic. La fel se întâmplă şi în cazul persoanelor angajate. Nu e de ajuns să faci 10 ani acelaşi lucru, fără să te perfecţionezi. O meserie are dedesubturi pe care nu le poţi cunoaşte decât prin aprofundare.
Un alt instrument al învăţării

Având în vedere că accesul la educaţie a fost deschis tot mai multor categorii de public de-a lungul secolelor, în anul 2012, putem afirma că e de ajuns să ai un calculator cu internet pentru a învăţa. Spun acest lucru, pentru că oferta de studii este una vastă. Se organizează tot felul de cursuri, se pot urmări înregistrări ale unor discursuri din domeniu şi chiar avem şansa de urma o facultate exclusiv în mediul online. Totuşi, rămân materiale complementare, integrate în partea de educaţie non-formală.

Primul curs online

Curiozitatea de a afla mai multe aspecte ale ştiinţelor politice m-a condus către site-ul http://oyc.yale.edu, destinat cursurilor organizate de către Universitatea Yale, în sistem liber. Cel pe care l-am ales eu poartă numele de “Fundamentele morale ale ştiinţelor politice” şi este compus din 25 lecţii + 2 examene. Partea bună e că nu trebuie să mă înregistrez pe undeva, le urmez în ritmul propriu, dar nici nu voi primi un certificat sau diplomă. E vorba de procesul de auto-educare fără motivare extrinsecă. Cum nu se putea mai bine, am putea spune.

Ce am să învăţ?

Lecture 1 Information and Housekeeping
Lecture 2 Introductory Lecture
Lecture 3 Natural Law Roots of the Social Contract Tradition
Lecture 4 Origins of Classical Utilitarianism
Lecture 5 Classical Utilitarianism and Distributive Justice
Lecture 6 From Classical to Neoclassical Utilitarianism
Lecture 7 The Neoclassical Synthesis of Rights and Utility
Lecture 8 Limits of the Neoclassical Synthesis
Lecture 9 The Marxian Challenge
Lecture 10 Marx’s Theory of Capitalism
Lecture 11 Marxian Exploitation and Distributive Justice
Lecture 12 The Marxian Failure and Legacy
Lecture 13 Appropriating Locke Today
Lecture 14 Rights as Side Constraints and the Minimal State
Lecture 15 Compensation versus Redistribution
Exam 1 Midterm
Lecture 16 The Rawlsian Social Contract
Lecture 17 Distributive Justice and the Welfare State
Lecture 18 The “Political-not-Metaphysical” Legacy
Lecture 19 The Burkean Outlook
Lecture 20 Contemporary Communitarianism (I)
Lecture 21 Contemporary Communitarianism (II)
Lecture 22 Democracy and Majority Rule (I)
Lecture 23 Democracy and Majority Rule (II)
Lecture 24 Democratic Justice: Theory
Lecture 25 Democratic Justice: Applications
Exam 2 Final Exam

Am decis să le păstrez denumirea în limba engleză, dat fiind că unele concepte sunt intraductibile. Mărturisesc că mi-a atras atenţia “Provocarea marxistă“, “Abordarea prezentă a lui Locke” şi “Democraţia şi Regula majorităţii“. Responsabil pentru cursul ales este dl. Ian Shapiro, profesor Sterling la Universitatea Yale. Sterling e un termen care se referă la cel mai înalt grad pe care îl poate avea un cadru didactic în cadrul universităţii mai sus-amintite. Cu alte cuvinte, dl. Shapiro este considerat a fi unul dintre cei mai buni specialişti din domeniul ştiinţelor politice.
Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă urez să fiţi studenţi o viaţă întreagă şi nu mă refer la a nu promova examenele din cadrul facultăţii.

O noapte de (ne)uitat

Ajung la 6 dimineaţa acasă. O mână bandajată, un picior sucit şi un stomac care nu era în apele sale (ale acidului gastric). Cam aşa începe dimineaţa de 19 mai. Dar ce s-a întâmplat înainte, nu e încă istorie.
Ce-şi face omul cu mâna lui, se numeşte contuzie. Derulând filmul în spate, lucrurile au stat în felul următor:
1. Expoziţiune

Ce seară minunată! Pregătirile pentru banchetul de absolvire au început la ore matinale. Dacă nu v-am zis până acum, noţiunea de dimineaţă desemnează, în cazul meu, intervalul orar 10:00 – 12:00. Toate bune şi frumoase, programare la cosmetică, vizitat best friend for make-up, iar cu o întârziere de 39 de minute, eram la locul acţiunii.
A fost o petrecere cu adevărat memorabilă. Nu ştiu cum se face, dar şi unul dintre profesori mi-a urat la moment dat să am parte de o seară de neuitat. Oare premedita ceva? Să invocăm al 5-lea Amendament în cazul lui, chiar dacă nu suntem pe teritoriul SUA. Atmosfera creată a fost una superbă, de la ciocnirea paharelor de şampanie cu dascălii noştri, la invadarea ringului de dans în mişcări, numa’ de mine ştiute, totul părea să decurgă perfect. Am apreciat atât de mult interacţiunea cadre didactice-studenţi, încât la un moment dat le-am dedicat primilor melodia “Îţi mulţumesc”, cântată de Direcţia 5. Nişte lacrimi fugare, ca şi clipele pe care le trăiam şi m-am întors la nostalgie.
2. Desfăşurarea acţiunii

De bucurie, euforie sau prostie, domnişoara de mine s-a gândit că nu e rău să guste mai multe pahare de şampanie, în număr de 2 şi jumătate. Apoi, când lichidul bahic a trebuit substituit, mi-a zis că n-ar fi rău să degust puţin din vin. Câte un pic, pic, pic până n-am mai făcut nimic. Noroc cu colegii care stăteau lângă mine şi mă îndrumau să beau cafea. De fapt, îmi dădeau să beau cafea şi să mănânc, doar doar voi reveni în lumea pământenilor, că la cum mă simţeam, îmi lipsea doar o scară să mă urc până în Olimp. Cică e bun nectarul zeilor.
Cu ieşiri în curtea restaurantului, încercări febrile de a mă ţine pe picioare, mă loveşte un moment filozofic: prima beţie din studenţie. Ca un bun novice, am încercat să le explic oamenilor că eu nu sunt aşa în realitate. Ce să mai explic, când toţi şi-au dat seama?
3. Punctul culminant

“Eu de aicea nu mă duc, nu mă duc acasă, până când nu mă îmbăt şi cad sub masă.” N-am căzut sub masă, dar am alunecat pe gresie, m-am sprijit în mâna stângă şi aoleu! Nu mai ştiam de unde să mă culeg. Brusc, ameţeala se duse la plimbare, iar în urma ei a rămas o mare…durere. Ca norocul, n-am fost singură (şi aici nu mă refer la propriu), iar dragele mele colege m-au însoţit la spital. Du-te, frate, la 4 noaptea la Urgenţe. Explică-le oamenilor cum tu ai alunecat pe gresie, fără să pomeneşti nimic de…lichidul ce mişuna prin sânge. Nesfârşită a fost aşteptarea, la fel ca şi umflătura ce creştea şi creştea şi creştea asemenea unei pancove pusă la dospit. După îndelungi discuţii cu nenea ce pune gipsul (am să vorbesc într-un alt articol despre carenţele sistemului românesc de securitate), a urmat radiografia. Adică momentul în care mi se spunea că am sau nu fractură. Vai, şi câte rugăciuni am putut spune atunci.
Deznodământul

Nu e fractură! Noh, să vedeţi atunci ţopăieli în spital, eram gata să-l pup pe medicul din cabinet. Din păcate, este o contuzie destul de urâtă. Dar cu tratament, preconizez că îmi voi reveni în curând. Azi am descoperit că cel mai greu lucru pe care îl pot ridica e capacul de la coşul cu rufe. Pe lângă asta, mai am şi un picior stâng nu tocmai funcţional. De la prea multe învârteli pe ringul de dans, pare-se.
Morala: Nu beţi mai mult decât puteţi duce pe picioare!

Zboară puiule, zboară!

Ziua de 16 mai 2012 va rămâne în istoria (personală), drept sfârşitul carierei de student la ciclul licenţă. Spun asta, deoarece ieri m-am dichisit cu tocă şi robă, mi-am pus tocuri roşii şi pantaloni albaştri, ca să mă aseamăn culorilor Uniunii Europene şi am pornit spre cel mai important moment din această perioadă a vieţii.
Spun cel mai important, fiindcă e notabil să începi o activitate, dar e imperios s-o termini. Aşa cum se cuvine. Printre emoţii, gânduri haotice şi flori, mi-am găsit motivaţia de a prezida festivitatea alături de un bun coleg. Toate bune şi frumoase până în momentul acordării diplomei. Fiind ultima la catalog, ca întotdeauna, s-a păstrat ce era mai bun pentru final. Şi anume, momentul înmânării diplomei, de către unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-a cunoscut breasla cadrelor didactice şi anume îndrumătoarea mea de an. Poate într-un articol ulterior am să vorbesc despre profesorii care ne-au ghidat pe parcursul celor 3 ani de facultate, dar azi mă rezum doar la ceremonia de absolvire.
Despre oameni
Sunt atâţia oameni dragi mie care au fost prezenţi în sală ieri. Atâţia ochi pe care i-am urmărit pe furiş, ca să-i simt aproape şi atâtea inimioare ce băteau alături de a mea pentru un moment deosebit. Cred că cineva mi-a dat cel mai frumos dar din lume, la naştere sau mai bine zis cu 9 luni înainte. Câteodată, cuvintele sunt prea mici ca să-mi descriu mama, dar dacă ar fi să-i acord un loc în această lume, aş face-o întemeietorului propriului univers. Ştiu că toţi se gândesc cu drag la părinţi, ştiu că mulţi dintre ei le sunt recunoscători pentru ceea ce au făcut, dar îmi saltă inima de bucurie, când mă gândesc că a mea mamă a investit tot ce avea în educaţia mea. Au rămas alte lucruri mai prejos, ca eu să pot avea acces la diferite oportunităţi. Şi pe lângă acest, şi-a dedicat 22 de ani din viaţă ca eu să cresc mare frumos. Nu-i uşor să ţii loc de doi părinţi pentru un copil, dar nu e deloc uşor să fii mama unui copil atât de haotic, care-şi imaginează că lumea nu e decât un teren de joacă şi suferă la fiecare julitură a inimiii, căci vorbele unora dor mai mult decât orice. Chiar dacă n-ar trebui.
Îmi spunea o bună prietenă mai demult că n-are cum să nu mă iubească cineva, la cum sunt. Nu ştiu dacă e adevărat acest lucru, dar cu siguranţă prietenii ce mi-au fost aproape ieri, au demonstrat acest lucru. De la prietena din copilărie, la cea din liceu, la un amic foarte bun, la nişte colegi minunaţi dintr-un proiect şi chiar la cei care n-au fost alături de mine fizic, simţeam cum sufletele lor vibrează alături de al meu.
Ţin să mulţumesc tuturor celor care m-au sunat, mi-au trimis mesaje şi s-au gândit la mine. Ştiţi că un gând face mai mult decât orice? Mai ales când telepatia funcţionează şi se simte bunătatea din glasul celuilalt.
Prima zi de absolvent
Parcă trebuia să se întâmple un alt eveniment alături de cel prezentat anterior. Şi anume, la o zi după ce m-am angajat mi-am cam dat demisia. Am anunţat că nu mai merg, pentru simplul motiv că nu mă am deloc cu cifrele. Mintea mea e mult prea abramburită ca să fie atentă la aceste detalii matematice. Motiv pentru care m-am gândit că nu aş vrea să le provoc un prejudiciu financiar. Din păcate, cealaltă parte n-a văzut lucrurile aşa cum le vedeam eu şi n-au apreciat gestul de sinceritate. Îmi asum responsabilitatea, că deh, am diplomă de absolvent şi merg mai departe, cu apostrofările de rigoare. Oi fi fost neserioasă, dar măcar am fost una sinceră, ce a recunoscut că nu e capabilă să facă anumite lucruri. Nu sunt, dom’le!
Prin ploaie, cu proaspătul contract de muncă în ghiozdan, m-am întreptat spre casă, cu toca în mână. Recunosc că habar n-am ce voi face după ce termin facultatea. Trebuie să mă angajez, dar deja am descoperit două meserii care nu-mi plac. Poate mă întorc la catedră, în lumea copilaşilor care sunt de-o şchioapă cu mine. Sau poate nu.
De data asta, nu-mi mai fac niciun plan. Dragă timpule, ia tu decizii în locul meu, fiindcă ale mele cam sunt considerate a fi nu tocmai bune.

Cum se numeşte o echipă frumoasă?

People oriented sau results oriented?

Am lucrat la un moment dat cu o persoană care era foarte concentrată pe obţinerea rezultatelor. Să-şi îndeplinească obiectivul, să crească numere şi să fie cât mai aproape de ţelurile sale. Atunci mi-am spus că indiferent de activităţile pe care le voi avea, n-am să mă focusez niciodată pe rezultate în detrimentul oamenilor. Asta pentru că sunt de părere că oamenii sunt cei care aduc rezultatele. Şi dacă nu sunt ataşaţi de ceea ce fac, totul e în zadar.
Prin conexiune cu ceea ce urmează, vă pot spune că nişte cuvinte meşteşugite au o însemnătate mai mare pentru mine decât cel mai scump cadou. Asta pentru că orice primeşti se deteriorează la un moment dat, mai puţin un gând sincer.

Să vezi că nişte oameni atât de deosebiţi se gândesc cu drag la tine, e unul dintre cele mai importante lucruri pe care un om le poate avea în viaţă.

Şi da, teoria mi-a fost confirmată: oamenii sunt buni.

“Dragi cititori, am ceva important de spus.Astăzi este ziua de naştere a scumpei noastre Eliza Vaş ,fără munca căreia, Blogunteer nu ar fi ceea ce este astazi! Aş vrea să îi urăm cu toţii la mulţi ani! La mulţi ani, dragă Eliza!
Vreau, înainte de toate , să-ţi mulţumesc că eşti mereu aici să mă încurajezi şi să mă ajuţi să-mi recapăt încrederea în forţele proprii,atunci când o pierd. Nu cred că ţi-am mai spus-o până acum, însă persoana ta mă inspiră foarte mult, datorită energiei şi mai ales, a entuziasmului de care dai dovadă atunci când faci ceva, însă şi dorinţa ta de implicare, care în ultimile luni, au reprezentat o motivaţie importantă şi pt mine.
Îţi doresc să ai parte numai de împliniri şi bucurii, şi tot ce ai dat de la tine pentru alţii, să primeşti înapoi înzecit ! La mulţi ani încă o dată and thank you for being here! :* ” – Andra”

“Draga mea Eliza,

Pentru că am aflat d-abia acum că este posibil ca mesajul de la mine să nu fi ajuns inca pana la tine, m-am gândit să profit că mai sunt fix 2 minute până la miezul nopţii să-ţi zic încă o dată tareeee să auzi până în Oradea, oraşul tău iubit “La mulţi ani !!!” Sper că te-ai bucurat de o zi minunată pentru că pe noi deja ne-ai molipsit cu pasiunea şi zâmbetul tău zilnic.

Îţi doresc să ai parte în continuare de acelaşi entuziasm cu care ne-ai obişnuit, dar mai ales ca astăzi ai trăit pur şi simplu fiecare clipă aşa cum ai simţit şi aşa cum te-a făcut pe tine fericită! Şi când te gândeşti că povestea d-abia a inceput, din anul acesta pentru că urmează unul şi mai şi, nu-i aşa? 🙂 Bring the smile, here comes a huge hug!

La unison cu toată echipa care e tare mândră de tine. ” – Mihaela

“Dragă Eliza,
Simt şi ştiu că mulţi oameni ţi-au fost astăzi alături: că te-au trezit cu mesaje, te-au deranjat cu telefoane, au îndrăznit să-ţi facă cele mai originale urări, te-au surprins şi te-au făcut să te simţi aşa cum meriţi.

Aş vrea să închei şi eu această zi cu o urare întârziată (aşa cum te-am obişnuit) dar din suflet: De ziua ta, nu îmbătrâneşti ci mai aduni un an de amintiri şi de sentimente plăcute. Îmi pare bine că în anul ce a trecut, am putut să adun şi eu alături de tine amintiri plăcute şi să cresc sentimente. Aşa că îţi urez un calduros şi din suflet “LA MULŢI ANI” şi să-ţi mulţumesc că eşti aşa cum eşti tu – pentru că asta te defineşte pe tine ca om şi asta ne face pe noi, ceilalţi să fim norocoşi că te cunoaştem!|

LA MULŢI ANI, draga mea!” – Deea

383528_417529391592016_100000048761074_1647256_1330085043_n