Ce mi-ar fi plăcut să ştiu la 19 ani

La 18/19 ani, ai impresia că unul dintre cele mai mari impedimente pe care le-ai întâlnit în viaţă constă în examenul de Bacalaureat. Desigur, dacă eşti o fire cu picioarele pe pământ, îţi dai seama repede că acesta a fost doar unul dintre marile teste care va urma. Aşa că te pregăteşti pentru următorul, denumit “admiterea la facultate”. O viaţă nouă urmează să înceapă, în care ai să întâlneşti oameni mai mult sau mai puţin asemănători ţie, având cel puţin ceva în comun, şi-anume “viaţa de student”.

Se pune întrebarea “Ce vei face pe parcursul celor 3 sau mai mulţi ani de facultate?”. Sau cel puţin, ar trebui să te gândeşti la asta înainte de-a intra la primul curs. “Plutitul pe apă” timp de 1000 de zile nu ajută pe nimeni, cu nimic. Ai nevoie de o abordare strategică, astfel încât la finalul studiilor să ştii măcar ce anume ţi-ar plăcea să faci, concret vorbind. În felul acesta, îţi poţi direcţiona o bună parte din energie asupra ţelului respectiv. Desigur, e foarte greu să te hotărăşti ce anume vrei să faci la finalul studiilor, când tu n-ai participat nici măcar la festivitatea de deschidere a anului universitar, dar prin simplul fapt că ţi-ai ales o specializare, ai cel puţin o idee încotro vrei să te îndrepţi. Mi-ar fi plăcut ca la 19 ani să dau peste un mentor. O persoană capabilă să mă ajute să-mi găsesc cele mai potrivite activităţi pe perioada facultăţii şi care să mă îndrume atunci când eu nu avea răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam. Aici nu mă refer la o persoană din familie sau din cercul de prieteni, ci la un profesionist într-un domeniu în care mi-ar plăcea şi mie să fiu implicată.

E mult mai uşor să iei decizii, când ai feedback din partea unor oameni care deja au trecut prin situaţiile respective. Desigur, un mentor nu cade din ceruri şi nici nu recrutează discipoli în staţia de autobuz de la Universitate, dar s-ar putea să fie în interiorul clădirii în care tu înveţi zi de zi ori să-l cunoşti la un eveniment de networking. În orice caz, nu ai nimic de pierdut dacă-i spui “Bună ziua! Sunt X, mi-ar plăcea să fac A, B, C la finalul studiilor şi am nevoie de sprijinul avizat al unei persoane care lucrează în domeniu pentru a lua decizii strategice.”. Acest lucru nu doar că arată determinare din partea ta, dar s-ar putea să se soldeze destul de repede cu un răspuns pozitiv, deoarece marea majoritate a oamenilor care au ajuns departe au avut ei înşişi un model la vremea lor.

Auto-educarea rămâne o soluţie la îndemână, dacă nu reuşeşti să dai peste persoana despre care am vorbit mai sus. Gândindu-mă la finalul studiilor la lucrurile pe care le-aş schimba, am ajuns la concluzia că mi-aş fi dorit să urmez o specializare bilingvă pentru ciclul licenţă, astfel încât la sfârşitul celor 3 ani să pot spune că stăpânesc foarte bine cel puţin 2 limbi străine. Multilingvismul e o caracteristică a societăţii noastre şi cred că persoanele care-şi doresc să lucreze la nivel naţional sau internaţional ar trebui să aibă o bază foarte bună în acest sens. Poate că cineva va lua decizia inspirată de-a face o specializare de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în limba engleză şi franceză/germană, fiindcă studenţii respectivi vor avea multe de câştigat după absolvire. În orice caz, dacă nu e specializarea într-o limbă străină, încercaţi să vă dezvoltaţi cât mai mult abilităţile lingvistice. Personal, am ales un program de masterat în limba franceză, tocmai pentru a nu uita de tot ceea ce învăţasem în anii precedenţi, fiindcă dacă e un lucru de ţinut minte în acest sens, acela e că o limbă străină care nu este practicată va fi foarte repede uitată ulterior. O altă recomandare pentru studenţii de la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene (dat fiind că fac parte din breasla lor) ar fi să înveţe o limbă străină mai puţin vorbită în România, precum araba, chineza, japoneza, portugheza etc.

Tot din capitolul auto-educare face parte şi următorul aspect: citirea cărţilor de specialitate. Recunosc, cu excepţii, că majoritatea cărţilor pe care le-am citit în domeniu până acum nu au fost parcurse din scoarţă în scoarţă şi de multe ori am căutat capitolul, tema sau paragraful care mă interesa. Era un mod eficient de-a face o lectură, în schimb, pierdeam vederea de ansamblu asupra cărţii. Cred că este foarte util în acest caz, să-ţi faci o listă de 10-20 de lecturi obligatorii din domeniu, pe care să le parcurgi din scoarţă-n scoarţă, astfel încât la finalul celor 3 sau mai mulţi ani, să ai o bază de cunoştinţe necesară oricărei discuţii, aici incluzându-se şi vizionarea de filme, citirea de articole de specialitate şi alte surse de informare. De asemenea, v-aş ruga să nu vă fie frică să porniţi dezbateri cu profesorii voştri. Sunteţi în curs de formare şi nimeni nu se aşteaptă să aveţi o opinie fundamentată asupra unui subiect. Dar dacă puneţi întrebările corespunzătoare, puteţi ajunge şi acolo.

Expresia “dezvoltare personală” a devenit un laitmotiv al societăţii noastre, aşa că mă voi abţine s-o folosesc pe parcursul acestui articol. Mă voi referi mai degrabă la activităţile care ne ajută să ne dezvoltăm anumite abilităţi. Cel mai potrivit exemplu în acest sens e legat de lumea voluntariatului. Ştiu sigur că nu aş fi fost aceeaşi persoană astăzi, dacă nu m-aş fi implicat în diverse organizaţii non-profit. Pe lângă aspectele de ordin personal, am învăţat multe lucruri practice, care pot fi utilizate în orice loc de muncă. Cu noua lege a voluntariatului, activităţile pe care le veţi presta în organizaţii non-guvernamentale vor fi recunoscute ca experienţă profesională, atâta timp cât sunt desfăşurate în conformitate cu domeniul de studii. Carevasăzică, dacă studiaţi Finanţe-Bănci, implicaţi-vă într-un ONG pe departamentul Financiar şi începeţi să învăţaţi cât mai multe. Ştiu că în ziua de astăzi, se cuvine să ştim cât mai multe din domenii variate, dar cred că specializarea nu va da niciodată greş.

În aceeaşi ecuaţie cu abilităţile de viaţă, se poate adăuga experienţa “plecatului în lume”. Eram ferm convinsă până în anul 3 de facultate că nu voi reuşi să plec într-un alt oraş pentru studii şi mă gospodăresc de una singură. Dar am descoperit că una dintre cele mai mari calităţi ale omului este adaptabilitatea şi că atunci când suntem în situaţii noi, descoperim că avem însuşiri de care nici nu aveam habar până în momentul acela. O experienţă într-un alt oraş sau o altă ţară ne ajută, în primul rând, să ne pregătim pentru viaţa de adult, să ne gestionăm propriul trai, să învăţăm să facem de mâncare, să fim mai responsabili, iar lista poate continua. Indiferent de ce am crede la început că nu putem face, realitatea se va pune pe un scaun în faţa noastră şi ne va demonstra încetul cu încetul contrariul.

Un alt lucru pe care aş fi vrut să-l ştiu la 19 ani e legat de prioritizare. Până anul acesta, când mi-am schimbat modul de-a mă raporta la activităţile în care sunt implicată, eram sigură că trebuie şi pot să le fac pe toate. Aşa am ajuns la un moment dat, prin anul 3 să am job, să fac voluntariat şi să fac un stagiu de practică. Dintre toate aceste 4 activităţi, numai două au ieşit cum trebuie. Chiar dacă n-am reuşit să ajung la cursuri pe cât aş fi vrut, am terminat primul semestru cu o medie foarte bună, luam în continuare bursă, cu voluntariatul mă descurcasem foarte bine, dar în schimb job-ul şi stagiul de practică au rămas în derizoriu. Fac parte din experienţele de care nu sunt mândră din punct de vedere al calităţii şi acuma dacă m-aş putea întoarce în timp, nu le-aş mai face pe toate. Prin al doilea semestru, după ce am rămas doar cu facultatea şi job-ul, mi-am dat eu seama că ar fi cazul să particip la cât mai multe evenimente din domeniu. Mă uitam zilele trecute pe diplomele adunate şi nu mi-a venit să cred că în termen de 2 luni de zile, am fugit de la o activitate la cealaltă, dintr-un oraş în altul, ca până la urmă să pot fi mândră doar de participarea la 1 eveniment. Am refuzat atunci să cred că nu e cazul să merg peste tot, dar acum dacă ar trebui să mă întorc în timp, nu aş mai lua aceeaşi decizie şi m-aş doar doar în locurile în care cred că m-aş putea prezenta onorabil.

Ultimul, dar nu cel din urmă lucru pe care aş vrea să-l amintesc în cazul acesta e legat de încrederea în noi înşine. Trebuie să treacă nişte ani buni, în cazul meu cel puţin 5, ca să ne dăm seama că nu tot ceea ce spun ceilalţi contează. De prea multe ori ne afectează păreri pe care nu am cerut să le auzim, mesaje peste care am dat din greşeală sau impresii ale unor oameni care nu au apucat să ne cunoască. Aş spune că în momentul de faţă, interacţiunea dintre oameni se desfăşoară la un nivel tot mai superficial (aici fiind ajutaţi şi de mijloacele moderne de comunicare) şi nu mai avem timp sau răbdare ca să-l cunoaştem pe cel de lângă, ci îl încadrăm într-un tipar de personalităţi. Dacă în anii precedenţi, aveam o strategie în ceea ce priveşte evenimentele şi-anume de-a interacţiona cu oameni cu care aş putea ulterior să mă împrietenesc, anul acesta lucrurile s-au schimbat şi aş putea spune că nu mai sunt adepta evenimentelor de complezenţă. Chiar dacă strategia pe care am folosit-o în trecut va fi reluată şi în alte cazuri, numărul activităţilor la care particip s-au diminuat destul de mult şi încep să caut follow-up-ul, şi-anume la ce mă va ajuta pe mine acest context sau cum pot ajuta eu pe cineva în urma unei acţiuni la care am participat. Cred că vine un moment în viaţa unei persoane în care trebuie să înveţe să nu mai facă sau să spună lucruri doar fiindcă aşteaptă confirmări sociale.

No’ acuma că am ajuns la sfârşitul acestei “parabole”, voi sumariza ceea ce am spus până acum, sub formă de recomandări:

1. Căutaţi-vă un mentor de cursă lungă şi ţineţi legătura cu el;

2. Învăţaţi cel puţin două limbi străine şi dacă se poate şi una mai puţin vorbită în România;

3. Citiţi cel puţin 10-20 de cărţi de specialitate din scoarţă-n scoarţă;

4. Faceţi voluntariat care să aibă legătură cu domeniul de studii, pe o perioadă mai lungă de timp;

5. Plecaţi în lume cu gândul adaptabilităţii crescute;

6. Încercaţi să prioritizaţi activităţile în care sunteţi implicaţi şi alegeţi mereu calitatea în detrimentul cantităţii;

7. Aveţi încredere în voi înşivă şi căutaţi să interacţionaţi cu oameni cu care ulterior aţi putea deveni prieteni.

P.S. După cum spune şi titlul, am vorbit despre lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le ştiu eu la 19 ani, dar asta nu înseamnă că se potrivesc oricărei tip de persoane.

30 de lucruri pe care le-am învăţat făcând voluntariat

Unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii au directă legătură cu lumea voluntariatului. Din 2009 şi până în prezent am fost implicată în 5 echipe minunate (AIESEC Oradea, Oradea Toastmasters, Let’s Do It, Bihor!, Asociaţia Young Initiative şi UN Youth Association of Romania – Cluj Branch). Dat fiind că în această lună s-au împlinit 3 ani de când fac parte din Asociaţia Young Initiative, m-am hotărât să-mi prezint experienţa de 1096 de zile în câteva rânduri. Bine, recunosc, am să vorbesc mai mult de câteva rânduri. Dar promit că nu vă veţi plictisi.

Totul a început într-o frumoasă zi de vară. Aplicasem pentru AYI, ONG bucureştean de altfel, şi aşteptam să primesc un răspuns. Când am deschis email-ul în care mi se spunea că am trecut în etapa ulterioară a selecţiei, mi-au cam tremurat genunchii. Urma să am un interviu telefonic (primul de acest fel) şi trebuia să conving persoana de la capătul firului că ar face o alegere bună dacă m-ar accepta. Îmi amintesc şi-acum că eram la mama la serviciu, iar domnul Motorola urma să sune în câteva minute. Am discutat vreme de 30 de minute cu persoana care mă intervieva şi am stabilit la sfârşit că voi primi un feedback respectiv răspunsul final. No’ acuma îmi rămânea să sper că n-am vorbit prea rar cu interlocutorul meu şi că i-a plăcut îndeajuns de mult de mine, astfel încât să mă ia în echipă. Peste oleacă de vreme a venit şi răspunsul oficial, iar odată cu începerea verii luam la braţe o nouă activitate de voluntariat, şi-anume redactor pentru Blogunteer.ro.

Pe 20 iunie 2011, am publicat primul articol care a fost scris la invitaţia primită din partea reprezentanţilor proiectului Ţara lui Andrei. Spuneam atunci că pentru mine voluntariatul reprezintă un mod de viaţă şi descriam lucrurile petrecute până la acel moment. Carevasăzică, nu bine intrasem în echipă şi deja publicam un articol pe blog-ul celui mai mare proiect de CSR din România.

Cum s-au întâmplat atât de multe în aceşti trei ani, spaţiul de “depozitare” al blogului nu ar fi suficient pentru a relata totul, aşa că am ales să punctez 30 de lucruri care mi s-au întâmplat în această perioadă. Aşadar, propun să deschidem împreună cutia amintirilor din ultimele 26 304 ore:

  1. Ştiu diferenţa dintre reportaj, relatare şi sinteză, chiar dacă n-am terminat Facultatea de Jurnalism;
  2. M-am împrietenit cu WordPress-ul atât de bine încât mi-am instalat singură tema pentru blog-ul personal de pe care vă scriu acum;
  3. Am învăţat cum să mă documentez înainte de realizarea unui interviu şi care sunt întrebările pe care ar trebui să le adresez;
  4. Nu întâmpin dificultăţi în a găsi titlul potrivit pentru un articol;
  5. Nu mai am nicio timiditate în a contacta personalităţi pentru a realiza interviuri;
  6. Cunosc în detaliu aspectele gestionării unui proiect online;
  7. M-am plimbat îndeajuns de mult cu Google Analytics, astfel încât să ştiu ce ar trebui să vreau de la el;
  8. Găsesc interesant realizarea unui interviu de recrutare şi cred că îmi place să fac asta;
  9. Am devenit şi mai atentă la corectitudinea materialelor scrise şi nu-mi ia mult timp să găsesc intrusul într-un enunţ;
  10. Pot să lucrez cu oameni pe care nu-i cunosc, adaptându-mă la cerinţele mediului online şi împrietenindu-mă în cele din urmă cu ei;
  11. Ştiu cum se foloseşte Huddle şi ce trebuie să faci cu Dropbox;
  12. La câte parteneriate media am încheiat, pot spune că intuiesc destul de uşor ce îşi doreşte cealaltă parte contractuală;
  13. Mi-am îmbunătăţit cunoştinţele despre sectorul non-profit, participând la 3 cursuri de formare, unul Erasmus+ şi două Tineret în Acţiune;
  14. Am învăţat cum se scrie o propunere de finanţare pentru a organiza un schimb de tineri;
  15. Am aflat ce înseamnă să participi la un târg de organizaţii non-guvernamentale şi să organizezi promovarea propriului stand;
  16. Mi-am format o opinie argumentată despre Elveţia, după ce am participat la un training în Geneva despre sistemul ONU;
  17. Mi-am dat seama că e nepotrivit să te abţii de la vot când ceilalţi te-au votat în unanimitate pentru a fi membru în Consiliul Director;
  18. I-am învăţat pe colegii mei bucureşteni cum se spune un “No” cu accent ardelenesc;
  19. Am văzut cum arată un centru pentru copii abandonaţi şi mi-am petrecut drumul către metrou suspinând, gândindu-mă la cei care fac voluntariat acolo;
  20. Mi-am petrecut ore întregi vorbind la telefon cu colegii mei şi niciodată nu l-am considerat timp pierdut;
  21. Am primit un talisman norocos de la una dintre colegele pasionate de cultura mexicană, pe care l-am dus cu mine în Ungaria;
  22. Am învăţat că imposibilul nu există drept pentru care un blog de voluntariat a fost partener media al Festivalului George Enescu;
  23. Am descoperit că de fiecare dată când vei spune că nu mai vrei să continui, fiindcă ai întâmpinat dificultăţi, în spatele tău va sta un lider care îţi va spune că ai fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat proiectului respectiv şi te va ajuta să găseşti noi orizonturi;
  24. Am plecat în Slovenia cu trenul şi nu m-am rătăcit;
  25. Mi-am îmbunătăţit nivelul de limbă engleză, intrând în contact cu diverse organizaţii europene;
  26. Am primit un dar de Moş Nicolae cu mesajul “Every penguin should have a human as friend. You are one of the best I’ve ever known.” şi o felicitare de Crăciun cu mesajul “Dragă Eliza, îţi doresc să ai parte de un Crăciun deosebit alături de familie şi prieteni şi în 2014 să poţi atinge cât mai multe inimi cu generozitatea şi capacitatea ta unică de a-i iubi şi ajuta pe toţi din jurul tău.” de la colegii mei;
  27. Am dansat de bucurie de fiecare dată când am primit o veste în legătură cu activităţile mele şi n-au fost puţine acele momente;
  28. O colegă din Asociaţie m-a ajutat să pregătesc o surpriză pentru ziua unei prietene din Bucureşti, ducându-i un tort din partea mea;
  29. Am scris o povestioară pentru fetiţa unei colege de-a mele şi-am avut apoi ocazia de-a ne juca împreună;
  30. Am putut să spun în cadrul unui eveniment de aderare a Asociaţiei că “sunt Eliza din Oradea, locuiesc în Cluj-Napoca, iar Asociaţia pe care o reprezint e din Bucureşti” şi să afirm în felul acesta că sunt puţin de peste tot din România mea dragă.

Cronica unei pasiuni

Acum doi ani, primeam un email de la câteva sute de kilometri depărtare. Autoarea acestuia, Eugenia, mă anunţa că am fost acceptată în Asociaţia Young Initiative şi urma să ne cunoaştem mai bine pentru a vedea cum ne vom desfăşura activitatea.

Ţin minte că era o zi de joi, mama era prin apropierea mea, iar primul gest pe care l-am făcut a fost să sar de pe scaun şi să zburd prin casă, în semn de fericire. Da…am un ritual puţin mai ciudăţel atunci când vine vorba de lucrurile care mă fac fericită şi poate fi destul de amuzant pentru cei din jurul meu.

La momentul respectiv îmi încheiasem activitatea într-o asociaţie studenţească din Oradea, de care mi-a fost mai mare dragul, prin urmare noua aventură trebuia să merite zâmbetul lipit de colţurile urechilor. Urma să fac parte dintr-un ONG bucureştean, iar munca mea va fi cunoscută de un public destul de numeros.

M-am fâstâcit olecuţă după închiderea email-ului. Oare mă voi descurca? Oare voi reuşi să mă integrez într-o echipă alături de care voi lucra de la distanţă? Dar vor fi prietenoşi? O să mă placă? Mă vor ajuta atunci când voi solicita acest lucru? Timpul mi-a răspuns rând pe rând la toate întrebările pe care mi le-am pus singură.

Am intrat în proiectul Blogunteer.ro şi în felul acesta am pus prima cărămidă la promovarea voluntariatului din România. Înainte le spuneam oamenilor din jur cât de frumoasă este această activitate, dar vorbele zburau, nu rămâneau scrise nicăieri. Acum aveam ocazia să spun poveşti. Nu de orice fel, ci despre voluntari. Primul articol pe care l-am avut de redactat a fost tocmai despre mine. Pe când mă aflam eu în staţia de tramvai din Oradea, mă sună o tipă de la Ţara lui Andrei, propunându-mi să realizez un material despre beneficiile pe care mi le-a adus voluntariatul. Fusesem recomandată de către conducerea AYI şi iacătă-mă la 11 zile după intrarea în asociaţie cum scriam pentru cel mai mare proiect de CSR din România.

La două luni de activitate, mă puteam mândri cu o nouă reuşită. În timpul unei şcoli de vară, am cunoscut-o pe fondatoarea Asociaţiei “Ovidiu Rom” şi anume – doamna Leslie Hawke. Am contactat-o pentru un interviu, i-a făcut plăcere să-mi răspundă la întrebări, iar materialul se găseşte aici.

Luna octombrie a venit cu o nouă provocare. Eram propusă pentru rolul de manager al proiectului online şi recunosc că-mi tremurau toţi dinţişorii. Nu ştiam la acea vreme cum am să mă descurc că comunic cu toţi membrii echipei mele, cum îi voi motiva, ce impresie am să le fac partenerilor noştri şi dacă sunt persoana potrivită pentru acest rol. Dar se pare că atunci când n-ai tu destulă încredere în tine, au alţii. Cărora le mulţumesc acum.

În anul 2012 lucram la nişte dosare de voluntar, în care i-am intervievat pe amicii pe care i-am făcut în cadrul diferitelor evenimente. Vorbeam despre ceea ce înseamnă sectorul non-profit în Iran şi Indonezia. Începeam să mă familiarizez tot mai mult cu partea de project management şi prindeam drag de oamenii alături de care lucram.

În acelaşi an, mi-am cunoscut colegii care fac parte din proiectul “Punţi către Cunoaştere”. Am fost în vizită la Centrul de Primire Urgenţă Copil Abuzat din Sectorul 4 şi am plecat de acolo marcată. Câteva ore mai târziu, redactam din gară această poveste. În aceeaşi perioadă, vizitam pentru prima dată spaţiul BiblioLounge din cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi mă gândeam cât de norocoşi sunt tinerii bucureşteni că au la dispoziţie asemenea facilităţi. Mi-au căzut ochii pe o broască de pluş şi cu greu am vrut să părăsesc incinta fără dânsa. Anul acesta am fost iar. Doamnele de la bibliotecă mi-au făcut permis, chiar dacă m-am dus doar în trecere. Mi-au zis că nu se ştie când mai revin. Aşa că am permis de Bucureşti. De bibliotecă, desigur.

2013 a adus o conexiune cu locul de muncă. Prin primăvară am publicat compunerile a 3 fetiţe din clasa mea. Erau despre voluntariat, aveau o perspectivă interesată, nu le-am influenţat în niciun fel direcţia spuselor şi cu toate acestea gândeau în asentimentul meu. Cum nu prea-mi place să amestec lucrurile pe care le fac, a rămas singurul articol care are legătură cu locul de muncă.

Luna trecută am fost în Bucureşti, din motive de “profesie”, desigur. Urma să organizez alături de alţi colegi din Asociaţie participarea noastră la Târgul Economiei Sociale – ONGFest, iar aşa ceva nu se poate face de la distanţă. Aşa că am avut contextul prielnic de a-mi cunoaşte şi mai mulţi colegi, de a le ţine companie pe banca din faţa cortului, de a învăţa cum se dansează salsa, de a pune ţara la cale alături de ei, de a zâmbi mult şi des.

Ba chiar mi-am întâlnit faţă-n faţă membrii din echipă şi nu vă spun ce bucurie poate să aibă un manager când îşi vede în cele din urmă o parte din colegi. Cunoşti oamenii respectivi destul de bine, ţinând cont de faptul că ai muncit alături de ei, dar îţi doreai să-i vezi cum reacţionează în preajma ta, ce emoţii transmit, să-i strângi în braţe şi să le mulţumeşti pentru activitatea de până acum. Căci un manager de proiect bazat pe voluntariat îşi “plăteşte” membrii în mulţumiri, aprecieri şi îmbrăţişări. Iar gratitudinea primită în schimb vine să confirme că totul a fost bazat o frumoasă relaţie de colaborare.

Pe la finalul lunii mai primesc un telefon din partea unei persoane necunoscute. Răspund şi mi se spune “Bună ziua! Sunt X de la Fundaţia “Preţuieşte Viaţa”, iar Andreea (n.r. Andreea Marin) v-a răspuns la întrebările pe care i le-aţi adresat.” Mulţumesc pentru înştiinţare şi mă bucur teribil la masă. Realizam un interviu cu o persoană cunoscută din România şi mă centrasem doar pe voluntariat. A fost un moment special pentru mine.

Recunosc că dintre toate reuşitele din acest proiect, cel mai drag mi-a fost de oameni. Eu fac parte dintre aceia care susţin că rezultatele sunt aduse de către oameni. Ceea ce înseamnă că trebuie să le fii alături şi să-i susţii, aşa cum la rândul tău eşti susţinut de către alţii. Mi-au dat lacrimile când am citit acest articol. Se pare că nu e nevoie să fii alături de un om zi de zi ca să ajungi să-l cunoşti şi să ştii ce-l va emoţiona.

Acum, privind retrospectiv la cei 2 ani care au trecut, trebuie să mulţumesc celor care au crezut în mine. Unul a fost managerul de proiect care m-a recrutat şi celălalt a fost preşedintele asociaţiei, care mi-a stat alături pe parcursul întregii activităţi.

Nu ştiu dacă am fost cel mai bun manager de proiect şi cel mai bun blogger. Ştiu doar că timp de 2 ani de zile am avut folder-ul cu Blogunteer deasupra tuturor celorlalte foldere. Mi-a fost drag de proiect, am încercat să învăţ cât mai multe, să intru în contact cu cât mai mulţi oameni faini şi să le arătăm împreună că dacă faci voluntariat în România nu eşti unu’ care pierde vremea. Eşti unul care câştigă vremea!