Să te prăpădeşti de râs, nu alta

Azi m-am amuzat copios de două ori. Prima dată am citit un articol de pe blog-ul Simonei Tache şi multă vreme mi-a trebuit ca să mă opresc din râsul stârnit de păţaniile cititorilor. Apoi, m-am întâlnit mai spre seară cu o bună colegă şi aşa cum le stă bine unor fete, am început să povestim întâmplări care de care mai amuzante. De data aceasta, a fost vorba despre lucrurile care mi s-au întâmplat de-a lungul anilor în tren.

Desigur, cele mai hazlii dintre ele au avut loc pe ruta Oradea-Bucureşti, nu că ar fi fost cea mai lungă, dar de obicei urcă oameni dubaşi care se duc către capitală. Desigur, nici celelalte destinaţii nu-s de lepădat, dovadă stând mersul meu la Costineşti de acum doi ani. Dar să luăm istorisirile din coadă şi vă povestesc pe rând despre cele păţite.

Prima dată cu trenul

În clasa a XII-a, am fost forţată de împrejurări să merg prima dată cu trenul. Aveam o frică de tuneluri, de se lăsa cu multe coşmaruri. Oricât am încercat eu să scap de acest mijloc de transport, n-am avut de ales şi în cele din urmă m-am urcat în el pentru a merge spre Cluj. Desigur înainte m-am înarmat cu 2 lanterne, ca să fiu sigură că sunt pregătită pentru marele tunel. Ăsta era motivul pentru care eu fugeam cât vedeam cu ochii când venea vorba despre călătoritul cu trenul. Îmi era frică de faptul că se va lua lumina în tunel. Şi-apoi să vezi cum am să mă urc eu pe toţi pereţii compartimentului.

Cu o noapte înainte de marea călătorie, am dormit numa’ în reprize. Visam cum intru în tunel şi rămân acolo. Ba chiar se urcă nişte orătănii pe tren şi încep să mă fixeze cu privirea. Una îşi introduce un tentacul pe geam şi mai are oleacă până să mă prindă de valiză. Aoleuuuuu! Salvaţi-măăăăăă! Mă trezesc toată transpirată. Era fix ora 5:00, iar eu adormisem exact 2 ore cât să visez urâţeniile din tunel. Îmi zic că n-am nicio şansă să merg cu trenul. Mai bine pierd Olimpiada Naţională de Istorie, da’ pe mine nu mă bagă nimeni acolo.

Nimeeeeeeeeeeeeeeni! În timp ce încă mai încercam să mă conving că pot coborî la orice staţie până în Cluj, aud semnalul de pornire. Nenea cu fluieru’ ne spunea codificat că mergem la Cluj. Mie-mi şedea gândul numai la tunel. Oare unde o fi primul? Oare e în câmpie? Oare apare atunci când te aştepţi mai puţin şi te înghite? Da’ cum o fi un tunel? E mare? Stă trenul acolo? Aoleuuuuuuuu! Îmi clăţăneau dinţii mai rău ca la stomatolog. Stăteam cu lanternele în mână. În cazul în care se strica una, apăsam iute pe cealaltă. Iacătă că viiiiiiiiiiiiiiiine. Becul rămâne aprins. Mie-mi saltă inima mai rău ca la câine când e fugărit de haită. Vai, cred că-mi pierd cunoştinţa. Ieşim din tunel. E lumină! Vai, am ieşit la lumină! Urraaaaaaaaaaaaa!

Aşa am ţinut-o vreme de 4 tuneluri. Mi se făcea inima cât un purice la fiecare tunel. Iar când ieşeam, depăşea Muntele Everest în circumferinţă, atâta era de voioasă. Nu-mi venea să cred că am ajuns în gară. Momentul în care am pus piciorul pe peron a fost unul dintre cele mai fericite din viaţa mea. În sfârşit la suprafaţă!

În drum spre Costineşti

V-am povestit într-un alt articol de peripeţiile mele de la Costineşti, dar am tăcut mâlc în privinţa drumului. Veţi vedea că am avut motive întemeiate. Acum doi ani, m-a prins pe mine elanul tinereţii că vreau la mare. Nu-i bai că merg singură. Important e că mă voi bălăci în Marea Neagră. Straşnic sentiment!

Purced spre gară. Domnu’ tren mă aştepta pentru îmbarcare. Caut locul în compartiment. Îmi luasem la scaun normal, că doar n-oi plăti o avere pentru cuşetă. Nu e chiar aşa de mult până în Bucureşti. Oricum, de acolo voi lua un altul pentru Constanţa. Mă aşez. Aştept înfrigurată sosirea celorlalţi locatari. Vine un nene mai pe la 40 de ani. Se aşază lângă uşă. Mai urcă şi o femeie în jur de 30 de ani şi şade în faţa dânsului. Eu stau cuminţică la geam. Oare cine va veni lângă mine şi în faţa mea?

La un moment dat, aud un lătrat. O chestie mică, albă şi lăţoasă intră în compartiment. Zic că cineva şi-a pierdut tovarăşul, aşa că dau să scot capul pe uşă. O domniţă pe la 60 de ani se îndrepta către compartimentul meu. Câinele era al dânsei, dânsa era a compartimentului. Câinele urma să fie vecinul meu. Câh! Ce mă fac acuma?

Doamna intră, aşază câinele pe un scaun (câh), îşi pune bagajele şi apoi se pune într-un scaun. Domnu’ lătrător mă fixează cu privirea. O fi ştiind că-s mai sperioasă din fire. Vine controlorul. Cere biletele. I-l înmânez pe al meu. Doamna cu patrupedul înmânează biletul dânsei şi i se mai cere unul. Câinele avea bilet. Râd de una singură. Nimeni nu înţelege de ce. Numai mie mi se părea comic ca al nostru vecin să aibă bilet.

Mai târziu, pe la Cluj văd că al nostru câine dă semne că ar dori să-şi arăte afecţiunea. Întinde botul şi o linge pe stăpâna lui pe toată faţa. Eu râd ca porcuşorul în porumb. Ea îmi aruncă o privire strâmbă şi apoi mângâie delicat prietenul canin. Se face noapte. E cam 1:00. Toată lumea moţăia. Câinele se întinde către domnul de la uşă, care adormise cu faţa către el. Îl spală bine-bine cu limba pe faţă şi apoi se ciubăreşte mulţumit către stăpâna aţipită. Eu încep să râd isteric. Se trezeşte tot compartimentul. Mă fac că am citit un mesaj, îmi cer scuzele de rigoare şi toată lumea revine la poziţia de amorţire. Numai eu…nu am dormit deloc.

Mi-a fost frică de faptul că va veni la un moment dat patrupedu’, se va linge pe bot şi apoi o să-mi aplice un set de săruturi franţuzeşti pe toată faţa. Aşa că am stat trează toată noaptea ca să-mi păzesc chipul de balele domnului cu 4 picioare.

Cum să devii ardelean în 10 minute?

Nu ştiu ce-mi veni mie de dimineaţă, dar mi-am zis că ar fi cazul să-mi încep ziua cu un articol mai articol mai comic, în cinstea prietenilor mei care nu-s ardeleni şi care se amuză de mine de fiecare dată când folosesc vreun regionalism, intenţionat desigur.

Aşadar, vă invit ca în această semi-însorită zi de duminică să treceţi Carpaţii, vorba cântecului, şi s-o daţi pe ardeleneşte căci dialectul acesta are cu siguranţă un farmec aparte. Îmi amintesc acum doi ani când am fost să-mi vizitez un prieten din Craiova (în Bucureşti) cum mă tot punea să zic “Ioi”.

No’, fără lungiri şi prelungiri să trecem la treabă.

  1. În primul şi în primul rând, e musai să vorbiţi rar, astfel încât să vă poată înţelege toată lumea, nu cum fac unii prieteni de-ai mei din capitală care încep să-mi spună ceva şi după 2 minute trebuie să-i opresc că n-am înţeles nimic;
  2. Apoi, interjecţia “Mno” trebuie să se găsească în vocabularul cotidian. Să vă exemplific cu un banc: – Cum latră un câine în Ardeal? – No’, dacă-i musai, ham!
  3. În al treilea rând, nu vă grăbiţi nicăieri. Luaţi-vă timp, cugetaţi ca ardeleni în devenire ce sunteţi, că dacă întârziaţi oleacă nu-i bai. Oricum, toată lumea se aşteaptă la asta.
  4. În completarea celor spuse anterior, vă îndemn să fiţi calmi. Nu vă agitaţi, că-i degeaba.
  5. Orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta, nu există să nu fie cale de rezolvare. Cum zice bunica “Nu-i să nu fie”. Cu alte cuvinte, nu-i bai, om trece şi peste asta.
  6. Nu folosiţi epitete ce provin din neologisme precum “superb”, “ravisant”, “minunat”. Unanim acceptat în Ardeal este “mândru“.
  7. Dacă doriţi să vă exprimaţi aprecierea în viaţa de zi cu zi, e musai să-l ţineţi pe “fain” sub lupă.
  8. Dacă vă îndoiţi de spusele cuiva şi doriţi să-i spuneţi acest lucru într-un mod cât se poate de diplomat, utilizaţi “Bistoş“. E un fel de “Cu siguranţă” spus cu ironie. Acuma ce-i drept, depinde şi cum rostiţi cuvântul.
  9. Pentru a vă exprima compătimirea faţă de o persoană mai mult sau mai puţin dragă, vă îndemn să-i spuneţi “Păţăşti“. Poate fi tradus în engleză prin “Shit happens”;
  10. Persoana de la celălalt capăt al firului vă întreabă când ajungeţi, dar încă nu ştiţi exact cât de mult veţi întârzia. Utilizaţi “Mintenaş” pentru a înlătura orice explicaţie suplimentară (Adică imediat);
  11. Pentru a fi în asentimentul unei persoane care vă plânge pe umăr şi pe care nu ştiţi cum s-o calmaţi, puteţi să vă folosiţi de formula universală “La tăţi ni greu“;
  12. Dacă locuiţi în cămin şi aveţi un coleg de peste Carpaţi, spuneţi-i că i-aţi ascuns furculiţa în “Fioc“. Până să-şi dea seama că este vorba de “sertar”, vă veţi amuza o seară întreagă;
  13. Mergeţi la magazin şi întrebaţi vânzătoarea dacă are bluze “Mnierăi” pe stoc. O să se uite puţintel ciudat, dar apoi puteţi s-o luminaţi spunându-i că este vorba de bluze albastre;
  14. Indiferent de sarcina pe care aţi primi-o de la superiorul vostru, încântaţi-i auzul cu expresia “Dacă-i musai, cu plăcere“, că mai rar va vedea un angajat atât de entuziasmat;
  15. Oamenii obişnuiţi spun că hainele au scame. În Ardeal, în schimb folosim termenul de “pihe” pentru o mai mare acurateţe;
  16. M-am amuzat teribil când am auzit că o prietenă din Moldova avea un câine pe care-l chema “Laboş“. Noi facem mâncare în laboş (oală) .
  17. Dacă vă cade părul, e de recomandat să utilizaţi o soluţie cu “Fotoghină“. Carevasăzică, e vorba despre petrol.
  18. Nu poţi veni în Ardeal şi să nu mânânci nişte “Cirighele“. Dani deja a confirmat-o pe bunica în rolul de MasterChef;
  19. Să ştiţi că ardelenii nu se supără, numa’ “se ogoaie” oleacă;
  20. Ultimul, dar nu cel din urmă este salutul. Acesta variază în funcţie de oraş, dar eu folosesc cel mai des “Ceau“. Tipic Clujului este “Servus“.

No’, acuma dacă aţi parcurs cei 20 de paşi, vă puteţi considera adevăraţi ardeleni în devenire. Până la următoarea lecţie, vă las cu un banc. Aşe, ca-n Ardeal! 

Doi ardeleni se întorc cu trenul de la Bucureşti.La un moment dat, în apropiere de Cluj, Ion către Gheorghe:
-Măi Gheo, cum crezi tu că se zice corect: Cluj sau Cluuuuj?
-D-apoi, eu cred că Cluuuuj.
-Da’ de ce, mă?
-Da’ cine te grăbeşte?

Cele mai originale cereri în căsătorie

Ieri am avut marea bucurie să citesc pe Facebook că doi oameni simpatici din cercul meu de amici s-au logodit. E atât de frumos să vezi că unu l-a întâlnit pe celălalt şi formează un doi ravisant. Dar, gata cu drăgălăşeniile, căci se presupune a nu fi o persoană siropoasă.

Adică am avut parte de acele perioade în timpuri trecute, dar odată cu vârsta de 22 de ani parcă m-am transformat într-un soi de mic gheţar, care nu-şi exteriorizează sentimentele decât în anumite situaţii.

Şi că vorbim de situaţii speciale, m-am gândit că ar trebui să pun nişte întâmplări pline de însemnătate lângă ciocolata caldă pe care o savurez şi să fac trimitere la peisajul sclipitor de afară. Aşa că astăzi am să vă vorbesc de cele emoţionante cereri în căsătorie.

După un mic research pe youtube, am ajuns la următoarele idei numa’ bune de pus în practică. Vă invit să le apreciaţi, iar dacă fluturaşii din stomacul vostru sunt îndeajuns de agitaţi poate că ar fi cazul să treceţi la următorul nivel.

1. În direct la cinema

2. Citeşte instrucţiunile de pilotare…

3. Hai să oprim timpul în loc!

Aşadar, drăguţilor, oricât ar părea de complicată o cerere în căsătorie, dacă tot aveţi de gând să vă luaţi de mână pentru toată viaţa persoana de lângă sau cum zice un vers de la Voltaj “Numai ţie ţi-aş da jumătate din perna mea”, faceţi-o într-un mod cât mai original. Nici măcar nu este nevoie de nu ştiu câtă scenografie, dar aveţi grijă ca ea să nu uite niciodată acest moment.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui eveniment constă în inele. Fie că alegeţi o bijuterie argint, bijuterii de aur sau inele de plastic pentru amuzamentul situaţiei, daţi-le într-o manieră de neuitat. Căci fiecare fată tânjeşte după un strop de imaginaţie din partea partenerului, iar acesta e momentul prielnic.

În ceea ce mă priveşte, cea mai faină cerere în căsătorie pe care am primit-o până acum a venit din partea unui scump de 5 ani, care a împlinit 10 anul acesta. Fiind el atât de ataşat de toate activităţile distractive şi de jocurile amuzante pe care le-am inventat pentru el, s-a gândit că n-ar fi rău să ne căsătorim mai peste câţiva ani. Aşa că mi-a spus cu o sinceritate copleşitoare:

“- Ştii, Eliza, când eu am să cresc mare şi tu ai să fii tot aşa, tebuie să ne căsătolim! ” A împrumutat şi ceva inel de la mămica lui, căci doar văzuse el în desene animate procedeul, aşa că mi l-a înmânat. Puteam să-i spun altceva în afară de “Da”? :X

Şi da, dacă aş fi de alt gen şi ar trebui să fac pasul cel mare, aş spune că alegerea micului meu prieten a fost una inspirată şi cu siguranţă ar da orice fată pe spate.