Home
 

După aproape 7 luni de predat

Am impresia că pasiunea pe care o pui într-o activitate e cel mai bun motor cu aburi care s-a inventat vreodată. E drept că uneori îţi vine să laşi totul baltă, doar pentru că ai primit un feedback negativ după 100 pozitive şi brusc nu mai e totul atât de…sclipitor precum credeai, dar până la urmă automotivaţia a fost inventată ca să ne scoată cu bine din orice încercare.

Am ajuns să-i înţeleg într-o oarecare manieră pe cei care lucrează în învăţământ după o bună perioadă de timp, câteva luni bune la număr, chiar. Oricât determinare ai avea pentru a schimba munţii din loc, câteodată dai nas în nas de un cuvânt menit să te pună la orizontală: sfântul sistem. 

Şi-atunci stai să te gândeşti că oare pentru ce pregăteşti tu o clasă de copii? Ce vor ajunge ei când vor fi mari? Îşi vor îndeplini visele? Vor reuşi să lucreze în domeniile pe care şi le imaginează la vârste deosebit de mici?

Ei bine, răspunsurile la aceste întrebări pot fi găsite doar în practică. Adevărul e că oricât de mult ai încerca să diversifici conţinutul unei materii, e un domn, foarte dârz, care se numeşte curriculum şi care te trage de urechi de îndrăzneşti să te abaţi de la drumul pe care ţi-l propune.

Atunci te gândeşti: la conţinut nu poţi umbla, fiindcă elevii tăi vor trece prin amar de examene până la renumita testare de maturitate şi trebuie să bifeze nişte cunoştinţe, dar nimeni nu te îngrădeşte când vine vorba de modul de livrare. Şi aici…posibilităţile sunt infinite. 

E adevărat că eu sunt un caz destul de atipic în învăţământ: 4 ani de Liceu Pedagogic care mi-au înjectat la propriu dragostea pentru educaţie,  3 ani+ de educaţie non-formală, intrare în sistem imediat ce am absolvit Colegiul Naţional “Iosif Vulcan”, dar mereu cu ochii pe ceea ce înseamnă dezvoltarea personală.

În aceste condiţii, nu putea decât să iasă un hibrid din mine. Mai precis, o mică obsedată de lectură, cultură generală, abilităţi analitice şi drag pentru aproape toate materiile, iar pe de altă parte un om conectat la ceea ce se întâmplă, cu sute de căutări în speranţa de a găsi ceva cât mai creativ de utilizat. Copiii nu trebuie să vină la şcoală pentru că trebuie, ci pentru că-şi doresc asta. 

Şi dintre toate lucrurile pe care le-am făcut pe lume, cel mai greu mi s-a părut şi mi se pare în continuare formarea unui comportament sau a unei atitudini. E foarte simplu să explici o chestie de tipul: modul de formare al Depresiunii Colinare a Transilvaniei, dar e puţintel mai greu să argumentezi importanţa protejăriimediului începând de la vârste mici.

Aşa că am mizat în toată această călătorie de-a mea pe răbdare şi blândeţe. Nu zic că nu-mi pierd răbdarea uneori şi că nu mă supăr atunci când cineva nu este atent în repetate rânduri, dar vin şi zic ulterior că rolul meu e acela de a face totul să pară atractiv. Chit că uneori sistemul vine şi-mi pune o piedică, parcă zicându-mi că trebuie să mă domolesc puţin şi să-mi văd de respectarea programei şcolare.

Nu-i nimic mai dificil pentru un cadru didactic decât să-şi dorească să stea tot timpul de vorbă cu elevii săi, să-i asculte, să-i îndemne să fie activi în viaţa de zi cu zi, să-şi urmeze visele, să iasă din cochilia bunăstării şi când colo să fie nevoit să-şi vadă în continuare de lecţie, căci altfel nu vor cunoaşte metoda grafică la un nivel superior.

Săptămâna aceasta am avut parte de nişte momente deosebite în cariera de dascăl. Primul dintre ele a fost în cadrul orei de educaţie civică, de ieri. Am discutat despre încălcarea drepturilor copilului timp de o oră. Consider că educaţia civică se face, nu se scrie, aşa că dezbatem până-n Patagonia şi înapoi. E interesant să stai să auzi opiniile unor copilaşi de 10 ani în privinţa violenţei adulţilor, a sistemelor de educaţie din alte ţări sau a traficului de persoane. Să ştiţi că un copil mereu ştie mai multe decât dă impresia. Să nu vă imaginaţi că la 10 ani n-a auzit de adulţi răi care vând micuţi pentru trafic de organe. Ei, într-o astfel de lume, cum ajuţi un copil să reacţioneze potrivit?

Un răspuns politically correct  ar fi creşterea numărului de ore de educaţie civică. Da’ până-n clasa a VIII-a are doar una pe săptămână. Că deh, nu trebuie să-l pregătim pentru viaţă, ci trebuie să-i mai adăugăm acolo nişte informaţii în caiet. N-am nimic împotriva conţinutului şcolar. Indiferent de ce natură ar fi el, atâta timp cât dezvoltă nişte priceperi şi deprinderi, it’s fine with me. Da’ să schimbăm puţin balanţa. Să nu fie în proporţie de 80% dânsul şi 20% dânsele (lucrurile acelea de care te loveşti în viaţa de zi cu zi şi nu ştii cum să reacţionezi când ieşi de pe băncile şcolii).

Cred că până la această oră, v-aţi dat seama de poziţia pe care o am. Nu mă deranjează programele, planurile de învăţământ în sine. Mă deranjează proporţia pe care o adăugăm experienţei de viaţă, creativităţii şi autonomiei. Cred cu desăvârşire că învăţarea prin descoperire proprie este aproape cea mai potrivită şi fiecare copil ar trebui să beneficieze de un adult care să-l sprijine să fie autodidact atât în şcoală, cât şi în afara orelor.

Atunci, nu vom mai avea elevi care vin pentru note la şcoală, pentru că-i trimit părinţii ori pentru că li se pare normal, fiindcă toată lumea de vârsta lor face aşa ceva. Vorba aceea: descoperi apa, după ce-ai ieşit din ea. Şi în aceste condiţii, nu pot să nu mă gândesc la oamenii care au militat de-a lungul istoriei umanităţii pentru acordarea şi respectarea dreptului la educaţie. Din punctul meu de vedere, educaţia nu reprezintă ceva normal. Educaţia e o şansă pe care fiecare trebuie s-o valorifice în cel mai potrivit sens posibil. 

În acest context, să vă povestesc despre cel de-al doilea motiv de bucurie. Pentru ora de ştiinţe de azi, micuţii mei au avut de inventat ceva. Nu conta ce, atâta timp cât era ceva original. Şi a fost minunat să-i văd cu felurile lucruri la şcoală. O fetiţă a făcut o poşetă din carton şi vată. Alta s-a ocupat de un suport de şerveţele, confecţionat dintr-un suport pentru tort. Un băieţel şi-a transformat portofelul în penar, o elevă şi-a imaginat o cutie de bijuterii goală pe post de apărătoare contra hoţilor, o alta a confecţionat un ring de dans pentru păpuşi.

Doi dintre ei au mers mai departe şi au realizat adevărate minunăţii: “Scriligiul” – un instrument utilizat pentru lipirea plicurilor (şi vă zic eu că e foarte tare) şi o bărcuţă care plutea pe apă cu ajutorul unui ventilator improvizat. Mi-a plăcut că majoritatea dintre ei s-au gândit la utilitatea invenţiei, că alţii şi-au implicat părinţii în micul proiect ori că au stat să se documenteze să vadă dacă mai este ceva asemănător.

Dar cel mai mult am apreciat din toată treaba asta e faptul că au lucrat cu mânuţele lor. Nu erau invenţii pe care să le brevetezi la WIPO, dar erau roadele muncii lor. Iar acest fapt, îţi dă o satisfacţie deosebită, mai ales că ştii că şi-au petrecut ziua făurind ceva şi nu stând în faţa televizorului ori a calculatorului. Cred cu desăvârşire că ne dăunează atâta bine de care dispunem în viaţa de zi cu zi. Trebuie să rărim doza de comoditate şi să ne căutăm noi mijloacele necesare pentru a ne umple timpul în mod folositor. Nu să ne uităm la unii cum fac ceva, ci să facem noi CEVA.

La 22 de ani sunt recunoscătoare pentru faptul că n-am avut atunci când eram de 7-8 ani nici calculator, nici internet, nici iPad, nici măcar televizor cu n canale. Prindeam şi eu TVR1, TVR2 şi ProTV şi-mi era de ajuns. Aşa am ajuns să prind drag de meseria de învăţătoare, pentru că neavând copii prin apropierea casei, în afară de un singur băieţel, eram nevoită să-mi inventez tot felul de jocuri. Şi ferice de copiii care trebuie să inventeze lucruri. 

Pe vremea respectivă nu aveam nici Săptămâna “Să ştii mai multe, să fii mai bun”. Adică 5 zile de educaţie non-formală. Nu ştiu dacă sunt eu mai entuziasmată de ceea ce urmează ori copilaşii. Chit e că săptămâna următoare ne vom ocupa de activităţi precum: construirea unei prezentări, vizită la Stadionul CFR, ce reprezintă voluntariatul şi cum se pot implica de mici, atelier de bune-maniere, concert educativ la Filarmonică, jocuri de cercetaşi, curs de prim-ajutor şi workshop de culte religioase.

Recunosc că mă reprezintă în mare măsură activităţile pe care le-am gândit şi abia aştept să jonglez cu ele. Dar cel mai mult aştept să-mi văd copiii fericiţi. Să fie la fel de entuziasmaţi ca azi, când aproape făceau coadă pentru a ieşi la tablă să analizeze predicatele din enunţuri. Adevărul e că orice lucru din lumea aceasta poate fi făcut cu farmec, chit că e vorba de sintaxă ori de dezvoltare personală. 

 

March 29, 2013 This post was written by Categories: Viaţa de zi cu zi Tagged with:
2 comments

2 Responses to “După aproape 7 luni de predat”


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers