Educaţie

Ţinând cont de faptul că lucrez în domeniul educaţiei, m-am hotărât să public această pagină pentru a arăta că nu există nimic monoton la meseria mea. Din contră, există atâtea provocări în fiecare zi, că nu am timpul necesar pentru a mă plictisi. Ca să nu mai spun că nu ai timp să stai locului. Colegele mele cu o experienţă mult mai bogată decât a mea nu pot decât să confirme acest lucru.

Acestea fiind spuse, zic să trecem la aspectele practice şi anume: cum pot fi făcuţi copiii să prindă drag de şcoală. Acuma dacă sunteţi părinţi şi citiţi aceste rânduri, vă recomand să aruncaţi un ochi peste paragraful 1. Desigur, dacă sunteţi cadre didactice avide de tehnologie şi aţi poposit puţin pe aici, puteţi trece la paragraful doi, iar dacă sunteţi elevi, vă invit să lecturaţi paragraful trei. Managerul meu are o teorie interesantă pe care mărturisesc că o împărtăşesc şi încerc s-o demonstrez în fiecare zi. Şcoala nu înseamnă o relaţie bilaterală: dascăl-elev, ci una trilaterală în care familia are un rol deosebit de important.

Aşadar, modul în care un elev va percepe şcoala va fi determinat în mare măsură de felul în care părinţii copilului respectiv se raportează la instituţia de învăţământ. Dacă o consideră importantă, nu va trece mult timp până ce elevul va deprinde o conduită şcolară, un respect pentru activităţile sale şi nu în ultimul rând, îşi va fixa un ţel. Desigur, la vârste mici este destul de greu să întrebi un copil ce anume îl motivează să vină la şcoală. În cel mai bun caz, va spune că îi place să înveţe, iar în cel mai rău caz va spune că în caz contrar îl vor pedepsi părinţii. Ei, asupra acestui aspect, trebuie lucrat cu maximă seriozitate. Elevul trebuie să fie ajutat să-şi găsească o motivaţie intrinsecă pentru a călca pragul şcolii cu voioşie în fiecare zi. E drept că nu toţi sunt mici genii şi pricep o explicaţie din două mişcări, dar vă spun că toţi au ceva special. Unul este bun la desen, altul este un excelent observator, altuia îi place să vorbească în faţa clasei, poate unul îşi doreşte să vină mereu la tablă chiar dacă nu se descurcă foarte bine la exerciţiile propuse. Oricare ar fi imboldul interior, din postura de dascăl trebuie să scormonim până îl găsim. Prin urmare, să trecem la paragrafele mult promise.

1. Sunteţi părinţi. Ţin să vă felicit în primul rând. Acum câţiva ani, îi spuneam unui cunoscut că actoria mi se pare a fi cea mai grea meserie din lume. Dar nu e nici pe departe aşa. A fi părinte în secolul XXI implică o mare responsabilitate. Într-o eră atât de tehnologizată şi cu informaţii care ţâşnesc din toate părţile, e foarte greu să formezi caracterul unui copil. În primul rând, mi se pare destul de dificil să-l înveţi diferenţa dintre bine şi rău, să fie responsabil şi să nu se dea pe cele lumeşti (gadget-uri de nu ştiu ce fel, conturi pe reţele sociale ori oameni care pot avea o influenţă nefastă asupra lui). Apoi, este dificil să nu cedezi rugăminţilor fierbinţi ale prichindelului. Recunosc că şi mie mi-e greu câteodată să nu fac pe placul copiilor mei, dar fermitatea ar trebui să fie primul atribut al oricărei persoane care lucrează cu micuţi. În primii ani de viaţă, acest miracol este ca o bucată de lut în mâinile părinţilor. Aşa cum îl vor modela, aşa va fi mai târziu. Dacă i-a fost permis să stea la televizor câteva ore bune de la vârsta de 3 ani, aşa va continua şi mai departe. Dacă a fost învăţat să împartă jucăriile cu alţi copii ori să-şi ajute părinţii la micile trebuie casnice, se va simţi responsabilizat.

Ei, aici e aici. Oricât ar fi de mic un copil, el trebuie să simtă că părintele are încredere îl el şi îi încredinţează sarcini pe care le poate duce la îndeplinire, constând ele chiar şi în udarea unei flori, fără a sparge ghiveciul. Dacă greşeşte cu ceva, nu ţipaţi la el. De fapt, nu ţipaţi la el în niciun caz. Unui copil trebuie să-i araţi unde a greşit, ca să nu mai repete pe viitor. Dacă părintele se va concentra asupra consecinţelor şi nu asupra cauzelor nu va face decât să reacţioneze reactiv şi nu proactiv.

Când ajunge la şcoală, explicaţi-i de ce e important să fie acolo, nu doar fizic ci şi psihic. Ajutaţi-l să progreseze, încurajaţi-l când are nevoie, dar depistaţi lacunele pe care le are şi discutaţi-le cu dascălul de la catedră. Un dialog deschis între şcoală şi familie îl va ajuta pe elev să se simtă într-un cerc prietenos, în care cei din jur îl susţin pentru a performa. Ce e foarte important în primii ani de şcoală şi le recomand mereu părinţilor? Să stea în fiecare seară cu micuţii lor, iar aceştia să lectureze cu voce tare. E foarte important la această vârstă să-şi dezvolte capacitatea de a citi fluent şi va putea să facă acest lucru doar exersând în mod continuu, căci repetiţia este mama învăţăturii.

Nu în ultimul rând, le recomand elevilor mei să povestească acasă ce au făcut la şcoală. Dacă vedeţi că nu încep ei un dialog, puneţi dumneavoastră prima întrebare. E important pentru copil să se simtă ascultat, dar mai ales să rememoreze prin intermediul discuţiei ce a făcut în ziua respectivă.

Aşadar, secretele unui părinte fericit:

  • Să fie ferm, dar înţelegător când este nevoie;
  • Să comunice zi de zi cu micul elev;
  • Să imprime un model pozitiv în viaţa elevului;
  • Să se adreseze dascălului atunci când consideră;
  • Să-l încurajeze pe copil şi să aibă încredere în el;

2. Sunteţi cadre didactice. Aş spune că este a doua meserie în topul celor mai dificile. Dar este cea mai frumoasă, din punctul meu de vedere, pentru simplul fapt că ceea ce facem la şcoală nu se opreşte niciodată la poartă ci transcede dincolo de spaţiu şi timp. Cu alte cuvinte, la şcoală nu le dăm elevilor doar cunoştinţele necesare vârstei lor, ci formăm şi caractere. De câte ori n-aţi fost în poziţia de a consola un elev, de a-l ţine în braţe pentru a se însănătoşi, de a face pace între noi certăreţi şi lista poate continua?

Cred că avem o meserie, în care superficialul nu are ce căuta. În niciun caz, nu putem merge nepregătiţi la şcoală şi cu atât mai puţin să ignorăm problemele ce ţin de dinamica clasei. Adevărul e că suntem puţin din fiecare meserie acolo. De fapt, dacă este să vă uitaţi pe caracteristicile pe care ar trebui să le aibă un profesor, potrivit COR, veţi descoperi câte şi mai câte. Vi le enumăr pe cele mai importante aici:

  • Să fie integru;
  • Să fie inovator;
  • Să dea dovadă de iniţiativă;
  • Să aibă o orientare socială;
  • Să aibă o capacitate de conducere;
  • Să acorde atenţie detaliilor;
  • Să adopte strategii de învăţare potrivite clasei şi elevilor;
  • Să aibă un stil performant de negociator;
  • Să acorde asistenţă şi sprijin atunci când elevii au nevoie

…şi lista explicativă se întinde pe parcursul a 37 de pagini. Veţi fi uimiţi câte cunoştinţe trebuie să posede un profesor pentru învăţământul primar, dar nu strică să aruncaţi un ochi.

Dintre cele menţionate, eu cred că cele mai importante aspecte ar trebui să fie legate de urmărirea progresului elevului, de fermitate, de originalitate şi de feedback continuu. În primul rând, nu toţi elevii sunt la fel, prin urmare, în multe cazuri se cere lucrul diferenţiat. Cadrul didactic trebuie să observe acele discrepanţe şi să lucreze pe cât posibil cu fiecare elev în parte. Spre exemplu, am doi copilaşi de la un orfelinat alături de care lucrez săptămânal sau bilunar în mod individual şi făcând o muncă voluntară. Pe de altă parte, dacă sunt elevi foarte buni la o anumită materie, încurajaţi-i căutându-le provocările necesare: concursuri, expoziţii ori olimpiade.

În al doilea rând, cred că e necesară adoptarea unei atitudini ferme, deoarece în caz contrar, lucrurile vor scăpa pe sub mână în cel mai scurt timp. Recomand să nu ridicaţi tonul la copii (mi-am propus să nu fac acest lucru la şcoală şi nu mi s-a întâmplat decât de două ori) şi explicaţi-le mereu ce nu înţeleg, făcându-i în acelaşi timp responsabili să lucreze mai mult acolo unde trebuie.

Apoi, surprindeţi-i. Nu există copilaş pe lumea aceasta care să nu se bucure de un eveniment neaşteptat din partea profesorului său. E foarte important să existe din când în când o derogare de la rigurozitate, pentru că în acest fel, relaţiile dintre cadrul didactic şi elev se vor înghega mai bine. Puneţi-le nişte bileţele în clasă cu urări de “Bun-venit la şcoală”, jucaţi un joc mai năstruşnic ori puneţi-i în situaţii ipotetice. E foarte important să se simtă apreciaţi şi nu doar să placă şcoala, ci s-o iubească.

Nu în ultimul rând, vă recomand să aveţi o atitudine bivalentă când vine vorba de feedback. Citeam zilele trecute într-o postare pe Facebook că adnotările cu pixul roşu pe lucrarea elevului pot produce neplăceri la nivelul psihicului acestuia. Adevărul e că nu culoarea respectivă are vreo consecinţă, ci ceea ce-i scrieţi. Dacă surprindeţi cu roşu doar ce a făcut rău, va uita de ceea ce a făcut bine şi nu se va mai concentra pe ceea ce ştie şi trebuie dezvoltat, ci pe ceea ce nu ştie şi nu are cum să fie recuperat. Obişnuiesc să le dau elevilor teste fulger la începutul orelor pe care nu le notez. Le spun doar câte rezultate sunt corecte şi scriu o scurtă apreciere de genul “Ai rezolvat corect 12 exerciţii din 15. Eşti la 3 exerciţii distanţă de excelenţă.” Elevul trebuie să vadă luminiţa de la capătul tunelului şi nu întunericul din spate.

3. Sunteţi elevi. Ei, dragii mei, aşa vă petreceţi voi timpul liber, citindu-mi blog-ul? Desigur, glumesc. Dar dacă aţi ajuns până aici cu cititul, vă îndemn să parcurgeţi cu răbdare următoare enunţuri. Şi că tot am adus în discuţie cuvântul “răbdare”, haideţi să ne oprim puţintel asupra lui. Orice lucru de pe lumea aceasta necesită o doză mai mică sau mai mare de răbdare. Chit că suntem la coadă la un magazin, ori în picioare în tramvai sau chiar la oră şi aşteptăm rezultatele unui text. Trebuie să ştim să luăm fiecare lucru pe rând. Carevasăzică, cu răbdarea trecem marea.

N-am să fiu atât bogată la vorbă în acest paragraf ca în celelalte, deoarece consider că la această vârstă e necesar să luaţi o carte în mână şi mai puţin un blog la răsfoit. Cititul poate fi cel mai bun prieten pe care îl poate avea cineva şi câteodată ne ia ani întregi până să descoperim acest lucru. Alteori, o îndrăgim pur şi simplu la prima filă şi nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi. Aşadar, citiţi, citiţi şi iar citiţi. Apoi scrieţi, scrieţi şi iar scrieţi. O persoană cu un citit impecabil şi un scris corect e o persoană care se apropie de excelenţă. Dacă mai pui şi faptul că este atentă la ore, că pune întrebări, că se implică şi nu cunoaşte valoarea expresiilor “Nu pot/Nu vreau” înseamnă că am dat peste un elev silitor. Totul se află în noi, iar prin citit şi exerciţii putem să scoatem la suprafaţă acele cunoştinţe. Toţi suntem un fel de Superman(i) ai şcolilor. Şi toţi avem datoria să devenim cea mai bună variantă a noastră!

_______________________________________________________________________

Acum că m-am lungit la vorbă ca pisica la lapte, propun să încheiem acest subiect într-o notă reflectivă. Dacă un copil, un părinte şi un dascăl ar fi într-un balon care pluteşte, baza ar fi reprezentată de părinte, legăturile de profesor, iar plafonul de către elev. Imaginaţi-vă ce se s-ar întâmpla dacă una dintre aceste componente n-ar funcţiona cum ar trebui…