Aneliesse – blog de intamplari

Să te prăpădeşti de râs, nu alta

July 19th, 2013

Azi m-am amuzat copios de două ori. Prima dată am citit un articol de pe blog-ul Simonei Tache şi multă vreme mi-a trebuit ca să mă opresc din râsul stârnit de păţaniile cititorilor. Apoi, m-am întâlnit mai spre seară cu o bună colegă şi aşa cum le stă bine unor fete, am început să povestim întâmplări care de care mai amuzante. De data aceasta, a fost vorba despre lucrurile care mi s-au întâmplat de-a lungul anilor în tren.

Desigur, cele mai hazlii dintre ele au avut loc pe ruta Oradea-Bucureşti, nu că ar fi fost cea mai lungă, dar de obicei urcă oameni dubaşi care se duc către capitală. Desigur, nici celelalte destinaţii nu-s de lepădat, dovadă stând mersul meu la Costineşti de acum doi ani. Dar să luăm istorisirile din coadă şi vă povestesc pe rând despre cele păţite.

Prima dată cu trenul

În clasa a XII-a, am fost forţată de împrejurări să merg prima dată cu trenul. Aveam o frică de tuneluri, de se lăsa cu multe coşmaruri. Oricât am încercat eu să scap de acest mijloc de transport, n-am avut de ales şi în cele din urmă m-am urcat în el pentru a merge spre Cluj. Desigur înainte m-am înarmat cu 2 lanterne, ca să fiu sigură că sunt pregătită pentru marele tunel. Ăsta era motivul pentru care eu fugeam cât vedeam cu ochii când venea vorba despre călătoritul cu trenul. Îmi era frică de faptul că se va lua lumina în tunel. Şi-apoi să vezi cum am să mă urc eu pe toţi pereţii compartimentului.

Cu o noapte înainte de marea călătorie, am dormit numa’ în reprize. Visam cum intru în tunel şi rămân acolo. Ba chiar se urcă nişte orătănii pe tren şi încep să mă fixeze cu privirea. Una îşi introduce un tentacul pe geam şi mai are oleacă până să mă prindă de valiză. Aoleuuuuu! Salvaţi-măăăăăă! Mă trezesc toată transpirată. Era fix ora 5:00, iar eu adormisem exact 2 ore cât să visez urâţeniile din tunel. Îmi zic că n-am nicio şansă să merg cu trenul. Mai bine pierd Olimpiada Naţională de Istorie, da’ pe mine nu mă bagă nimeni acolo.

Nimeeeeeeeeeeeeeeni! În timp ce încă mai încercam să mă conving că pot coborî la orice staţie până în Cluj, aud semnalul de pornire. Nenea cu fluieru’ ne spunea codificat că mergem la Cluj. Mie-mi şedea gândul numai la tunel. Oare unde o fi primul? Oare e în câmpie? Oare apare atunci când te aştepţi mai puţin şi te înghite? Da’ cum o fi un tunel? E mare? Stă trenul acolo? Aoleuuuuuuuu! Îmi clăţăneau dinţii mai rău ca la stomatolog. Stăteam cu lanternele în mână. În cazul în care se strica una, apăsam iute pe cealaltă. Iacătă că viiiiiiiiiiiiiiiine. Becul rămâne aprins. Mie-mi saltă inima mai rău ca la câine când e fugărit de haită. Vai, cred că-mi pierd cunoştinţa. Ieşim din tunel. E lumină! Vai, am ieşit la lumină! Urraaaaaaaaaaaaa!

Aşa am ţinut-o vreme de 4 tuneluri. Mi se făcea inima cât un purice la fiecare tunel. Iar când ieşeam, depăşea Muntele Everest în circumferinţă, atâta era de voioasă. Nu-mi venea să cred că am ajuns în gară. Momentul în care am pus piciorul pe peron a fost unul dintre cele mai fericite din viaţa mea. În sfârşit la suprafaţă!

În drum spre Costineşti

V-am povestit într-un alt articol de peripeţiile mele de la Costineşti, dar am tăcut mâlc în privinţa drumului. Veţi vedea că am avut motive întemeiate. Acum doi ani, m-a prins pe mine elanul tinereţii că vreau la mare. Nu-i bai că merg singură. Important e că mă voi bălăci în Marea Neagră. Straşnic sentiment!

Purced spre gară. Domnu’ tren mă aştepta pentru îmbarcare. Caut locul în compartiment. Îmi luasem la scaun normal, că doar n-oi plăti o avere pentru cuşetă. Nu e chiar aşa de mult până în Bucureşti. Oricum, de acolo voi lua un altul pentru Constanţa. Mă aşez. Aştept înfrigurată sosirea celorlalţi locatari. Vine un nene mai pe la 40 de ani. Se aşază lângă uşă. Mai urcă şi o femeie în jur de 30 de ani şi şade în faţa dânsului. Eu stau cuminţică la geam. Oare cine va veni lângă mine şi în faţa mea?

La un moment dat, aud un lătrat. O chestie mică, albă şi lăţoasă intră în compartiment. Zic că cineva şi-a pierdut tovarăşul, aşa că dau să scot capul pe uşă. O domniţă pe la 60 de ani se îndrepta către compartimentul meu. Câinele era al dânsei, dânsa era a compartimentului. Câinele urma să fie vecinul meu. Câh! Ce mă fac acuma?

Doamna intră, aşază câinele pe un scaun (câh), îşi pune bagajele şi apoi se pune într-un scaun. Domnu’ lătrător mă fixează cu privirea. O fi ştiind că-s mai sperioasă din fire. Vine controlorul. Cere biletele. I-l înmânez pe al meu. Doamna cu patrupedul înmânează biletul dânsei şi i se mai cere unul. Câinele avea bilet. Râd de una singură. Nimeni nu înţelege de ce. Numai mie mi se părea comic ca al nostru vecin să aibă bilet.

Mai târziu, pe la Cluj văd că al nostru câine dă semne că ar dori să-şi arăte afecţiunea. Întinde botul şi o linge pe stăpâna lui pe toată faţa. Eu râd ca porcuşorul în porumb. Ea îmi aruncă o privire strâmbă şi apoi mângâie delicat prietenul canin. Se face noapte. E cam 1:00. Toată lumea moţăia. Câinele se întinde către domnul de la uşă, care adormise cu faţa către el. Îl spală bine-bine cu limba pe faţă şi apoi se ciubăreşte mulţumit către stăpâna aţipită. Eu încep să râd isteric. Se trezeşte tot compartimentul. Mă fac că am citit un mesaj, îmi cer scuzele de rigoare şi toată lumea revine la poziţia de amorţire. Numai eu…nu am dormit deloc.

Mi-a fost frică de faptul că va veni la un moment dat patrupedu’, se va linge pe bot şi apoi o să-mi aplice un set de săruturi franţuzeşti pe toată faţa. Aşa că am stat trează toată noaptea ca să-mi păzesc chipul de balele domnului cu 4 picioare.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*