Featured,Viaţa de zi cu zi

Animalul meu preferat nu era nici câinele, nici pisica

16 Aug , 2013  

Povestea animăluţului preferat începe cu un context în care s-a desfăşurat. Având în vedere că zilele acestea am discutat pe îndelete despre copilăria mea, m-am gândit c-o fi cazul să mă expun şi aici pe blog, doar de dragul exerciţiului scrierii. Aşadar, aveţi olecuţă de răbdare şi urmaţi-mă printre cuvinte.

More…

, , ,

În căutarea Clujului

O pereche nouă de aripi

22 Oct , 2012  

DSCN2546

Pe când eram în clasa a IV-a (culmea, la aceeaşi vârstă la care se află acum elevii mei), doamna mea învăţătoare mi-a distribuit rolul de zână. Şi care orice personaj fantastic de asemenea anvergură, trebuia să am o rochie vaporoasă şi…o pereche de aripi. Cu rochia am rezolvat destul de repede, mama împrumutându-mi o piesă superbă din garderoba sa, dar la partea de aripi a trebuit să improvizăm puţin.

Cum eu n-am găsit soluţia, mama s-a gândit să-mi fabrice cele necesare. Doar eram odorul scump şi drag, care nu se putea prezenta la serbare fără aceste artificii. Dintr-o bucată de sârmă şi o pereche de dresuri rupte a ieşit un soi de aripi, care semănau mai mult a două farfurii zburătoare cu probleme la motor. Nu am cârtit, pentru că orice s-ar întâmpla munca mamei este sfântă. Şi azi când mă gândesc, aş da orice să le mai am în faţa ochilor mei, căci dacă vreodată aş fi avut nevoie să zbor, cu dragostea mamei sigur reuşeam să fac asta.

Revenind la conexiunea cu prezentul, mă gândeam eu timpul serbării ce frumos ar fi să am nişte aripi din acelea de fluture, pe care ţi le ataşezi la spate şi îţi imaginezi că eşti doar tu şi aerul care-ţi unduie mişcările. Evenimentul la care am participat astăzi mi-a îndeplinit un mare vis. Piticul de 10 ani (+12 adăugaţi între timp) şi-a primit exact ce îşi dorea. Mi-am pus aripile în spate şi mi-am imaginat că-mi iau zborul spre lumea mea.

Eram doar eu şi lăsam în urmă Bastionul Croitorilor pe măsură ce înaintam în vis. Într-o singură seară am reuşit să mă întorc 12 ani în urmă şi să fac fericit un copil. Ironia sorţii e că în urmă cu o lună, mi-am luat la propriu zborul de acasă, plecând pentru prima dată din cuibul părintesc. Acum am primit şi o pereche de aripi pentru a nu uita niciodată de locul în care s-au născut paşii mei.

Comunitatea UseTogether nu doar că împlineşte vise şi face oamenii fericiţi prin obiectele pe care oamenii le pun la dispoziţie, dar te ajută să fii practic. Ai nevoie de o chestie, nu vrei să dai banii pe ea şi ţi-ai dori să fie cineva de încredere care să-ţi împrumute lucruşorul respectiv.

Asta mi s-a întâmplat astăzi. Dacă şi voi sunteţi din Cluj, vă recomand să cercetaţi cu atenţie pagina UseTogether pentru a vedea la ce anume se referă consumul colaborativ şi cum puteţi beneficia de lucruri practice pentru o perioada determinată de timp.

, , , , ,

În căutarea Clujului,Stropi de creativitate

O călătorie de 50 de minute în trecut

5 Oct , 2012  

385610_4776418774426_279797525_n

Cu siguranţă am avut parte de o săptămână încărcată în adorabilul Cluj. Ore la şcoală dimineaţa, realizat materiale didactice la amiază şi fugit la facultate după-masa. E de-a dreptul extenuant să ajungi acasă după 14 ore de muncă intelectuală. Dar cum reuşesc să mă trezesc în fiecare dimineaţă la 06:30, pot spune că am găsit ce căutam.

Azi a fost una dintre zilele pe care n-am să le uit niciodată. În primul rând, pentru că se împlinesc 6 ani de când mica mea găină “umanoidă” a plecat într-o altă lume. Iubitorii de animale vor înţelege de ce spun că uneori animăluţele pot fi superioare oamenilor. Când mă gândesc cum venea înaintea mea , paznicul nostalgiei îmi trimite o fărâmă de lacrimă pe propria-mi faţă. Dar prezentul nu mă lasă să fiu tristă.

Pentru că 5 octombrie nu e doar ziua celebrării Arabelei, ci şi Ziua Internaţională a Profesorilor. Adică e ziua fetiţei care îşi strângea găinile pe platoul din faţa casei şi le preda sârguincios dintr-o carte pe care nu ştia s-o citească la vremea respectivă. Timpul a trecut, fetiţa a desluşit literele şi azi a făcut un schimb cu alţi copilaşi. Puţini mai mari decât era ea când a început să ţină lecţii, fără să ştie că aşa se numesc. Pur şi simplu, o făcea din instinct.

Timp de 50 de minute am stat în băncuţă alături de restul elevilor din clasă. Bucurie mai mare decât aceea în care îţi vezi propriii discipoli cum preiau rolul de dascăl nu prea există. Seriozitatea, dedicarea, răbdarea, respectul, tactul pedagogic chiar au fost atribute ale unor elevi de 10 ani, care au pus în practică ceea ce d-ra învăţătoare le spunea cu o oră înainte: “Nu poţi învăţa nimic pe nimeni. Poţi doar să-i faci pe oameni să gândească.”.

Uitându-mă la ei, îmi aminteam de paşii gândurilor mele de acum 17 ani: “Nu vreau să cresc niciodată. Lăsaţi-mă copil!”. Cu toate acestea, timpul nu m-a iertat, m-a transformat într-un adult. Dar pentru o oră, mi-a îngăduit să mă întorc în lumea mea: acolo unde întrebările nu erau puse pentru a găsi un răspuns, ci pentru a da naştere unor alte întrebări.

 

, , , , , , , ,

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers