În căutarea Clujului

După aproape un an de zile în Cluj-Napoca

9 Aug , 2013  

Fotografie1232

După un an care a trecut în pas alergător prin faţa mea, mă aşez frumuşel în faţa laptop-ului şi îmi dau seama că am timp să scriu ceea ce cred, ceea ce mi s-a întâmplat sau pur şi simplu ceea ce îmi vine acum în minte.

Anul trecut, pe 16 septembrie, mă mutam în Cluj-Napoca. Zic că a fost o decizie firească, fiindcă îmi doream tare tare mult să văd dacă mă pot descurca de una singură. Eu, fiinţa aceea care nu doarme în veci fără veioză, care n-a fost plecată de acasă mai mult de 3 săptămâni înainte şi care a stat mereu în sânul familiei deosebite pe care o are. Mi s-a părut la momentul respectiv că eram un soi de cutezător, varianta femină, care pleca să-şi încerce norocul în lume. Nu mi-am ales plaiuri îndepărtate, deşi visam în anul precedent cu ochii deschişi la Bucureşti.

More…

, , ,

În căutarea Clujului

17 băncuţe

21 Jun , 2013  

17 băncuţe goale sunt orientate către tablă. Acolo a rămas un exerciţiu de matematică, puţin prăfuit. Nu se aude niciun zgomot, liniştea s-a aşternut peste clasa care era acoperită de expresia rostită îndelung: “Domnişoaaaaaaara învăţătoaaaaaare”.

Azi a fost ultima zi când micii discipoli şi-au ocupat cu sfială locul în băncuţe. Nu s-au mai grăbit să se aşeze ori să-şi aşterne cărţile. Ştiau că va veni momentul când vor trebui să se ridice, iar manualele au fost deja predate. Dintr-un colţ al clasei se uitau cu un ochi la cei care nu le vor mai duce acasă. Vor rămâne acolo până vor fi preluate de următoarea generaţie.

More…

, , , , ,

Studenţie,Viaţa de zi cu zi

De ce n-au oamenii timp?

27 Feb , 2013  

file0001943523523

Pe parcursul perioadei în care am fost în Elveţia, am început în mai multe rânduri să scriu câte un articol. M-am lăsat păgubaşă, gândindu-mă la proiectul atât de urgent pe care-l aveam de predat pentru master şi pe care l-am amânat până pe ultimul milimetru (încă n-am primit o notă pe dânsul, aşadar să nu zic “hop” înainte de sări groapa).

More…

, , ,

În căutarea Clujului,Viaţa de zi cu zi

Mărturisesc: sunt îndrăgostită până peste urechi!

14 Feb , 2013  

file00043062187

Nu credeam că voi scrie pe blog asemenea titluri, dar cum pasiunea nu-mi dă pace şi mă pune să scot inimioarele la înaintare, trebuie să mă conformez zilei prezente. Totul a început anul trecut. Sunt vreo şase luni de când suntem împreună. Ne-am văzut aproape în fiecare zi cu excepţia weekend-urilor (bine, câteodată că ne mai furişăm şi în weekend pentru a ne întâlni) şi a vacanţelor când plec acasă, către dulcele meu oraş.

Probabil vă întrebaţi ce-o fi în mintea fi în mintea mea. Vă spun doar că acolo puteţi găsi nişte neuroni mai zvăpăiaţi, câteva sinapse poznaşe şi o semi-materie cenuşie încărcată de inimioare. Tot nu-mi vine să cred că eu scriu textul acesta plin de sirop. De căpşuni, desigur.

La început, mi-a fost frică din pricina ultimelor experienţe avute. M-am gândit că poate nu va fi ce mi-am dorit eu, că poate nu va respecta standardele pe care mi le-am setat, că poate într-o zi mă va determina să-mi iau lucrurile şi să fug în lume. Apoi…

Mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Fiecare zi petrecută împreună reprezintă o oază de inspiraţie şi fericire. Fiecare moment dăruit relaţiei noastre îşi găseşte corespondentul în viitor. Fiecare surpriză pe care i-o fac se soldează cu cele mai gingaşe recompense. La vie est rose, am putea spune.

Dacă până acum nu v-aţi dat seama că vorbesc de locul meu de muncă, înseamnă că tocmai aţi sperat ca povestea aceasta să se termine cu o descriere succintă a unei persoane înalte, brunete şi cu ochii verzi.

Nici pe departe, vă zic. Azi, cred că am avut parte de cel mai frumos “Valentine’s Day” din istoria personală. Parcă nici ziua în care mi-a gătit paste un fost prieten n-a fost atât de…plăcută. Am primit o scrisorică de dragoste, de la o elevă de-a mea. În ora de engleză au avut drept sarcină conceperea unor scrisorele cu mesaje drăguţe pentru părinţii lor sau persoane care le îndrăgesc.

Fetiţa aceasta nu are părinţi, căci ea locuieşte la casa de copii. Şi m-a ales pe mine pentru a-mi spune în cel mai sincer mod “I love you, teacher!”. Ei bine, sentimentul când citeşti aşa ceva nu poate fi echivalat de nimic. Nici măcar de urşi imenşi, flori la duzină, cicolată belgiană, şampanie, vin roşu sau alte cadouri.

Nimic nu poate întrece sclipirea din ochii unui copil atunci când îţi lasă timid pe catedră un mic mesaj. Din suflet. Ca să vă spun drept, la iniţiativa unei fetiţe din clasă, am transformat această săptămână de pseudo-iubire în “Săptămâna prieteniei”, care va dura 14 zile. Într-o cutiuţă, frumos împachetată, elevii mei sunt invitaţi să lase bileţele de apreciere, încredere, respect, amiciţie, recunoştinţă la adresa colegilor. Căci una dintre valorile pe care le-am stabilit împreună la începutul anului e reprezentată de “echipă”.

M-am mai bucurat când la ora de limba română am făcut schimb cu o elevă, cedându-i poziţia de dascăl. S-a descurcat de minune în predarea noii lecţii, căci tocmai ce îi explicasem cum stă treaba cu acordul adjectivului cu substantivul în gen şi număr, în cadrul unei pregătiri pentru un concurs judeţean. M-am pus frumuşel în bancă, am deschis caietul şi am scris. Azi, am fost eu elevă, pentru 50 de minute.

Am stat şi m-am gândit la un moment dat….singurele momente în care mă uit la ceas sunt cele în care trebuie să verific dacă mă încadrez în timp. În aproape 6 luni (fără 3 zile) nu m-am plictisit niciodată. Şi acesta e mare lucru la mine! Nu mi-am dorit să treacă mai repede timpul pentru a ajunge acasă. Nu am fost în poziţia de a număra minutele până la pauză sau să răspund cuiva folosind expresia “am scăpat de la serviciu”.

Eu…îmi iubesc locul de muncă. Cred că în momentul de faţă mai mult decât orice altceva. Copiii respectivi sunt familia pe care eu o am în Cluj-Napoca şi sunt tare mândră de ei. Chiar dacă îi mai dojenesc câteodată şi le spun că am să le confisc mâncarea. Chiar dacă mă mai supără uneori şi mă pun în poziţia de a găsi noi soluţii pentru problemele întâmpinate.

E minunat să fii îndrăgostit. Mai ales când este vorba de meseria pe care o ai.

, ,

Viaţa de zi cu zi

Există job-ul ideal?

19 Jan , 2013  

file000397817290

Marele avantaj de a avea un blog e acela că poţi scrie pe el atunci când te vizitează inspiraţia şi nu eşti costrâns de niciun plan editorial, cuvinte cheie ori targeturi de îndeplinit. În aceste condiţii, am ajuns în dispoziţia necesară pentru a povesti despre lucrurile care m-au făcut să afirm că-mi iubesc meseria actuală. 

Nu sunt puţine şi probabil că n-am să inşir multe momente semnificative aici, dar vă prindeţi voi de esenţial şi atunci am să fiu mulţumită. Am să încep prin a spune că nimic nu te poate să face să apreciezi mai mult un loc de muncă decât comparaţia cu cele avute anterior. Să le luăm în ordine cronologică aşadar.

1. În 2008 vroiam neapărat să plec în Franţa la un schimb de experienţă, dar trebuia să-mi câştig singură banii pentru acest vis. Aşa că am muncit o vară întreagă ca vânzătoare la chioşcul dintr-o piscină şi printre paharele de bere pe care le vindeam, mai citeam o carte. Timp de două luni şi jumătate am lucrat 12 ore pe zi cu o zi pauză şi pot spune că primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am dat demisia a fost să dorm o săptămână.

A fost cu siguranţă o experienţă interesantă, am învăţat cum să interacţionez cu oamenii, cum se face un raport fiscal, cum se aranjează marfa în frigidere şi mai ales, cum să fiu politicoasă în orice situaţie. Am învăţat pe pielea mea că un client are mereu dreptate şi poate de aceea sunt atât de exigentă când mă duc în diferite locuri.

2. Al doilea loc de muncă a apărut un an mai târziu şi a durat doar o lună pentru că am intrat apoi în concediu de studii. Terminasem liceul de 2 luni, am dat examenul de titularizare şi mi-am luat post de învăţătoare la 65 de km de locul în care stăteam eu. A fost o piatră de încercare pentru mine, deoarece timp de 2 săptămâni m-am trezit la 4:30 pentru a face naveta, dar am rezistat eroic. Eram dascăl la o clasă de 20 de elevi, dintre care 5 erau români şi 15 ţigani. I-am tratat pe toţi la fel şi i-am iubit aşiderea.

În prima zi de şcoală, a venit la mine un băieţel care avea 6 ani şi mi-a zis că el vrea să vină la şcoală, iar mama a confirmat că nu mai poate să-l ţină acasă. Era ţigan. I-am învăţat cum să se spele pe mâini şi pe faţă în fiecare dimineaţă, le-am pregătit sala de clasă cu flori pentru a-i întâmpina în clasa I şi am suferit o mare tristeţe la plecare. Urma să plec de luni şi i-am anunţat la sfârşitul ultimei ore de vineri. Erau o ceată de 20 de piticoţi, care făcuseră 2 săptămâni de şcoală cu mine. După ce i-am dus la îngheţată, mi-am luat “La revedere” de la ei şi am dat să plec pe poarta şcolii. S-au ţinut de mine cu mâinile şi picioarele, încercând să mă tragă înapoi în clasă. Am plecat cu sufletul rupt în două de acolo.

3. Cel de-al treilea loc de muncă a fost în cadrul unei firme. După 2 luni, mi-am dat seama că n-am nimic de-a face cu domeniul coorporatist. Din fericire, am avut un şef exemplar, care mi-a spus în prima zi că angajaţii lui îşi curăţă singuri biroul, inclusiv el. În alt context, mi-a zis de faptul că o dată şi-a cumpărat 4 mici la care a primit 4 felii de pâine, pe care le-a pus apoi în rucsac după ce a terminat de mâncat.

M-a făcut să înţeleg că nimic de pe lumea aceasta nu trebuie să fie aruncat şi că n-ar strica să gândim câteodată în spirit nemţesc. Din nefericire, am avut parte de o colegă mai puţin amabilă, pe care nu o voi uita niciodată cum mi-a răspuns “Nu” la întrebarea “Îmi dai, te rog un creion?”. Se pare că nu eram îndeajuns de stăpână pe situaţie, drept pentru care nu pot spune că a fost un loc de muncă cu care să mă laud. A fost o experienţă, în care am aflat un domeniu în care nu mă pricep.

4. Al patrulea loc de muncă nu s-a întâmplat să mai fie în cele din urmă. Anul trecut, în febra lucrării de licenţă, îmi doream să mă angajez pentru o lună cu scopul de a chivernisi nişte bănuţi. În cele din urmă mi-am dat seama că eu şi finanţele nu facem casă bună, prin urmare mi-am propus să nu produc pagube angajatorului şi să plec de acolo înainte de a fi prea târziu.

Desigur, decizia mea de a demisiona înainte de semna contractul n-a fost primită cu fală şi trâmbiţe, dar mi-am zis că e mai bine să fiu un om drept care spune adevărul, decât să ajung departe pe nişte lucruri pe care nu le ştiam face din calitatea de recepţioner şi desigur priveau întocmitul diverselor facturi, bonuri şi bonuleţe.

5. Ultimul loc de muncă şi cel actual a venit extrem de spontan. Plănuiam s-o termin cu dăscălitul şi s-o iau pe drumuri mai ONG-iste. Dar se pare că soarta mi-a îndreptat paşii într-o altă direcţie, iar din septembrie 2012 sunt învăţătoare la clasa a IV-a. Îmi iubesc meseria pur şi simplu. Am parte de nişte colege minunate, un manager desăvârşit care e deschis la toate ideile pe care le am, un climat relaxant şi în special 32 de ochişori sclipitori care mă aşteaptă în fiecare dimineaţă.

E cadrul perfect pentru mine, mai ales că nu credeam niciodată că voi fi în stare să mă trezesc la 6:30 dimineaţa pentru ceva. În fiecare zi pot fi creativă, amuzantă, jovială, înţeleaptă, mamă, doctor, psiholog, prieten, coleg. Câteodată, mă aşez în băncuţe pentru a mă pierde printre ei. Alteori am un ton ferm, astfel încât să ştie că ceea ce facem la şcoală le va influenţa toată viaţa, iar educaţia se tratează în cel mai serios mod.

Nu pot spune câte satisfacţii îmi aduce această meserie. Nici nu ştiu exact dacă o pot numi meserie, pentru că simt că nu lucrez, ci pur şi simplu în practic o pasiune. E covârşitor să ştii că tot ceea ce pregăteşti într-o zi va fi analizat şi amintit peste câţiva ani, dar e superb să te gândeşti că formezi nişte oameni care reprezintă viitorul României. De fiecare dată când îmi zâmbeşte un copil sunt fericită. De fiecare dată când unul vine şi-mi spune că nu se poate hotărî care materie îi place mai mult, sunt fericită. Atunci când primesc “bileţele de dragoste” pe catedră sunt fericită. Când vin şi mă strâng în braţe înainte de a pleca acasă, sunt fericită. Când văd că lucrează în plus acasă pentru a materializa valoarea “Excelenţă” sunt fericită. Când participă la concursuri şi dau ce e mai bun din ei, sunt fericită. Când îi văd cum găsesc jocuri care să implice toată clasa, sunt fericită. Când văd un copil mai extrovertit încercând să facă un copil introvertit să zâmbească sunt fericită. Când pur şi simplu aud dimineaţa “Bună dimineaţa, doamna învăţătoare!” ştiu că am ajuns la locul potrivit.

Ştiu că fericirea are forme diferite pentru fiecare persoană în parte. Unii se simt împliniţi atunci când îşi găsesc perechea şi formează o familie. Alţii îşi măsoară starea de bine în resursele de care dispun. Unii sunt încântaţi de amicii de suflet pe care îi au. Dar eu sunt fericită atunci când ştiu că pot schimba lumea. Fie că este vorba de făcut o porţie de bruschette din ultimele ingrediente pe care le am, fie că pot ajuta o persoană cu un sfat, fie că repar o chestie de care depind nişte oameni, dar mai ales atunci când ştiu că serviciul meu este în slujba unui ideal: crearea unei copilării de basm prin prisma educaţiei. 

Dacă la sfârşitul unei zile, atunci când puneţi capul pe pernă vă gândiţi că a mai trecut o zi din viaţa voastră, vă spun sincer că e cazul să vă daţi demisia. Dacă aveţi un loc de muncă la care nu mergeţi cu drag, înseamnă că nu aveţi ce să căutaţi acolo. Dacă vă interesează doar  salariul, ar fi mai bine să găsiţi alţi factori care să vă motiveze.

Viaţa e prea scurtă ca să nu iubim ceea ce facem! Iar eu iubesc oamenii pe care-i întâlnesc! 

 

, , ,

Viaţa de zi cu zi

Prima călătorie în timp

1 Jan , 2013  

file0001700845562

M-am hotărât să scriu în prima zi din 2013 pentru a mă ţine de această îndeletnicire în tot anul. Da, sunt superstiţioasă când vine vorba de Anul Nou şi sunt convinsă de faptul că ceea ce fac în primele 24 de ore se va repeta sub o formă sau alta în celalalte zile. Bineînţeles că mă concentrez asupra stărilor pozitive: nu care cumva să mă supăr ori să fiu leneşă. Ba mai înainte, am executat 10 genoflexiuni doar doar voi face mişcare în mod regulat.

Dar, haideţi să ne oprim puţin asupra celorlalte 366 de zile care au trecut şi să vedem ce rămâne după punct. Hopa, că am făcut şi o rimă! În clasa a V-a, mi-am deprins obiceiul de a-mi scrie o scrisoare pe data de 31 decembrie pentru a-mi vorbi mie însămi despre ceea ce voi face în anul care va urma. M-am ţinut de această tradiţie până acum 3 ani, când am zis că n-ar mai trebui să arunc scrisorelele respective în foc şi să fac comparaţii pe măsură ce anii trec. Da, le aruncam în foc fiindcă îmi imaginam că vor ajunge în acest fel la propria-mi persoană din viitor. Încă mai fac asta cu papirusurile pe care le trimit către Moş Crăciun, dar să nu intrăm în detalii atât de mult.

Aşadar, pentru anul trecut am avut o listă de 38 de obiective pe care l-am să le înşir aici. În schimb, am să enumăr lucrurile pentru care sunt mândră, în sensul modestiei vreau să spun. Mi-am propus câte şi mai câte, ba mi-am făcut o viziune despre care constat acum la început de 2013 că s-a ancorat foarte bine în realitate. Ca să fiu cât mai organizată în scriere şi-n vorbire, le voi enumera în categorii. Căci pentru cei care nu mă cunoaşteţi tare bine, eu sunt un amalgam de pasiuni şi mă împart între ele în funcţie de timp şi nevoi.

1. Blog (îi sunt datoare lui Aneliesse să încep în acest mod)

  • Am trecut pe domeniu propriu şi am început să scriu mai diversificat, cu accent pe evenimentele la care particip;
  • Am scris primul advertorial şi chiar mi-a făcut plăcere să vorbesc despre subiectul respectiv;
  • Am făcut o relatare pentru blog-ul lui Chinezu, în care am vorbit despre “Căutătorii de poveşti“;
  • Am avut un interviu cu scriitorul Pascal Bruckner;
  • Am stat la aceeaşi masă cu muzicianul Ovidiu Lipan Ţăndărică din postura de blogger acreditat al Toamnei Orădene;
  • Am participat la lansarea Digi24 Oradea alături de alţi bloggeri şi reprezentanţi ai presei;
  • Am scris un articol pe http://www.umbrelaverde.ro , care a contribuit alături de cele ale colegilor mei bloggeri la obţinerea titltului de “Capitala Verde a României” pentru Oradea;

2. Voluntariat (doar e pasiune de prim rang)

  • Am continuat să fac parte din Asociaţia Young Initiative şi să coordonez activitatea Blogunteer.ro;
  • Am participat în calitate de Vice-Preşedinte Educaţie al clubului Oradea Toastmasters la evenimente, conferinţe şi concursuri de discursuri organizate de cluburile din Satu-Mare şi Timişoara şi Cluj-Napoca;
  • Am făcut parte din echipa “Let’s do it, Bihor“, în calitate de specialist instituţii;
  • Am participat la cursul de formare “Scrierea Propunerii de Finanţare în Context TiA“, din Oradea;
  • Am fost şi pe la cursul de “Metode de educaţie non-formală” ;
  • M-am înscris în comunitatea “UseTogether“, platformă online bazată pe consum colaborativ;
  • Am ţinut două training-uri pentru proiectul “AIESEC Junior” pe comunicate de presă şi campanii de promovare;
  • Am fost Talent Scout pentru Top Talents Romania;
3. Profesional 
  • Am absolvit Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, aflându-mă între primii 7 studenţi;
  • Am intrat cu nota 10 la masteratul de Studii Politice Europene Comparate, în limba franceză,  din cadrul Universităţii Babeş-Bolayi;
  • Am fost co-autor pentru un articol despre reforma în Consiliul de Securitate al ONU, publicat în Analele Universităţii din Oradea;
  • Am organizat o simulare ONU în cadrul facultăţii;
  • Am participat la conferinţa “Nouvelles formes de participation dans les nouvelles  democraties”, organizată de către AUF în Bucureşti;
  • M-am angajat ca învăţătoare la Şcoala Gimnazială “Horea” din Cluj-Napoca;

4. Evenimente

  • Am participat la workshop-urile PRbeta din Cluj-Napoca;
  • Am fost la conferinţa “Visionary planning for Romania“, organizată în Cluj-Napoca;

Aş mai putea să povestesc mult şi bine despre ceea ce am făcut în anul precedent, dar cred că ar trebui să mă opresc aici. Motivul pentru care am ales să fac această expunere ţine de drumul pe care mi l-am ales în clasa I. De atunci, am ştiut sunt un copil care va reuşi în viaţă doar prin propriile forţe şi nu bazându-se pe ajutorul altora. Nu spune că e bine sau rău să depinzi de alţii, dar n-a fost cazul meu. A fost meritul mamei, care şi-a investit toată puterea de muncă în educaţia mea şi pentru acest lucru îi voi fi veşnic recunoscătoare.

Pentru anul 2013, mă aşteaptă alte 40 de obiective de îndeplinit, distribuite după caz către copilul Eliza şi către adultul Eliza. Se spune că primii 40 de ani de copilărie sunt cei mai dificili, dar eu am trecut cu brio de primii 22. :P

, , , ,

În căutarea Clujului,Viaţa de zi cu zi

O dublă mutare

15 Sep , 2012  

file000731918699

În urmă cu ceva timp, mă mândream pe Facebook cu noul domeniu. Făceam marele pas din viaţa unui blogger în devenire, de a trece de la spaţiul comunal-Blogspot la un loc doar al meu. Sentimentul e frumos: ca şi cum ai fi stat în chirie o bună perioadă de timp, iar acum te muţi în propria casă. Proprietatea virtuală a venit cu multe provocări: habar n-aveam cum voi reuşi să construiesc într-un template de WordPress un blog cu domeniul achiziţionat căruia să-i mai adaug şi găzduirea. Prietenii la nevoie se cunosc, aşa că ţin să le mulţumesc lui Ionuţ şi Cristi pentru tot ajutorul oferit. Finalmente, pot afirma că am un blog locuibil. Desigur, vorbesc de gândurile care se vor muta aici.

Ironic e că nu doar gândurile se mută dintr-un spaţiu în altul, ci şi eu. Mâine încep o nouă viaţă. Probabil cu mult mai multe provocări decât cele aduse de blog. Şi-mi pare ciudat cum îmi voi lua bagajul şi voi sta în altă parte, la 160 de kilometri de Oradea, în fermecătorul Cluj-Napoca. Am tânjit după un asemenea pas în viaţă – independenţa, încât acum când e aici, mă sperie. Mi-e greu să-mi imaginez cum voi locui departe de casă, cum toate cotloanele vieţii mele de până acum vor căpăta alte amintiri şi cărarea care mă va duce spre ACASĂ nu va mai fi aceeaşi.

Pentru cineva care se ataşează atât de tare de oameni, locuri şi obiecte, subiectul mutării va fi mereu unul sensibil. Te gândeşti până şi la raţele din coteţ pe care le-ai dojenit că au mâncat prea mult, la câinele pe care-l ai de la eclipsa din 1999, la toate jucăriile de pluş ce vor rămâne uitate în bibliotecă şi la cei dragi, fără de care nu ai fi ajuns persoana care eşti în prezent.

Unii ar spune că nu e mare lucru, dar sufletul te contrazice. Când faci un asemenea pas, e greu să laşi în urmă trecutul pe care-l iubeşti atât de mult. Şi cu toate acestea, viaţa trebuie s-o ia pe altă potecă. Acolo unde nu sunt încă locuri pe care să le îndrăgeşti, oameni care să te aştepte cu braţele deschise şi bunica în prag care te întreabă „Ce să-ţi fac azi de mâncare?”.

Dar de mâine, tu va trebui să le faci pe toate. Să-ţi alini dorul de familie şi prieteni, să te gândeşti cum va decurge ziua pe care o ai în faţă şi să te împaci cu ideea că sanctuarul viselor tale e un loc în care vei veni în fiecare în weekend. Nu degeaba se spune că suntem pasageri în viaţă. Eu sunt unul clandestin.

, ,

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers